Filmele, mai ales cele americane, debordează de clișee. Uneori te prefaci că nu le recunoști sau că e firesc să tot apară. Alteori te plictisesc. Poate te enervează nerealismul unora dintre ele. Cert e că sunt mereu, din belșug. Deschid o listă la care se pot adăuga și altele, dacă le-ați observat.
- Eroul e ocrotit și toată lumea moare în jur, doar el scapă mereu. Eroul se află într-o bulă fericită care îl face să fie ocolit de orice nenorocire vitală. So realistic!
- Rolul prietenei. Nu știu de ce, mă enervează la culme rolul prietenilor fără personalitate, fără probleme, al căror scop principal în viață e să fie la dispoziția protagonistului, să îl descoasă cu privire la ” dramele” lui, să îl sprijine, să îi deschidă ochii, să se sacrifice la nevoie, într-o poveste unilaterală. O prietenie e muult mai dificilă de atât. Prietenii din filme nu costă nimic, și încurajează egoismul.
- Cursa finală la aeroport, pentru lămurirea sentimentelor. Deci explicațiile dificile nu se pot realiza optim decât în mijlocul unei mulțimi, pe aeroport, în gară, în avion, în piața San Marco, până atunci eroul e într-o negare nesfârșită, ca să nu zic prostie. El are brusc în al paisprezecelea ceas o epifanie, și dintr-o dată calea-i este luminată. Aleargă, se împleticește. Când ajunge, împăcarea trebuie să fie validată și aplaudată de o mulțime amorfă, care habar nu are de viața reală a celor doi. Nu înțeleg de ce nu se pot împăca acasă, în liniște. ( Să nu se înțeleagă greșit, bineînțeles, mă bucur mereu de scenă, ca de un foc de artificii care nu înlocuiește luna, dar e spectaculos trei minute. Numai că l-ai văzut atât de des, cu aceleași artificii… )