●”O scrisoare pierdută”-Relaţia dintre două personaje ( Ştefan Tipătescu-Zoe Trahanache)

Redactează un eseu de 600 – 900 de cuvinte despre relaţia dintre două personaje  într-un text dramatic studiat,  aparţinând unuia dintre autorii canonici: I.L. Caragiale, Camil Petrescu  sau Marin Sorescu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din textul dramatic studiat;

– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care evoluează relaţia dintre cele două personaje;

ilustrarea a patru componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului dramatic studiat, semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune, conflict, intrigă, scenă, notațiile autorului, replici, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

– susţinerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema textului dramatic studiat se reflectă în evoluţia relaţiei dintre cele două personaje.

170px-Ion_Luca_Caragiale_-_Foto07

O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache

 

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din textul dramatic studiat;

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.

    Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită  ca privilegiu  personal, în  avantaj propriu, dovedind  moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale- “prezidentul”, iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale.  El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante.  Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”

      Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi  femeia voluntară, impunându-şi deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând comedia sensibilităţii . Rolul important al acesteia este subliniat  de Farfuridi, în replica:”Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri…”. Când Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tipătescu, şi anume  să-l elibereze şi să-l aducă pe Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia sa: “Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă”. Lipsită de vulgaritate sau ridicol, scăpând de tuşa caricaturală,  asemenea lui Tipătescu, este între personajele caragialiene distinse prin limbaj şi prin anume calităţi intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei.

– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care evoluează relaţia dintre cele două personaje;

Un prim episod relevant pentru  relaţia între cei doi este  cel  din actul II, când Zoe, speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării  la energice ameninţări, jucând cu abilitate cartea  şantajului sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la început până la sfârşit. Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate lui Caţavencu-sunt lipsite de consistenţa realismului  şi ignorate de Zoe. Cu o mai lucidă viziune asupra “blestematei de politică”, ea ajunge uşor la concluzia- “Ei!ş-apoi!mai la urmă, Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele cele mai sensibile ale prefectului, dar fără a-şi clinti hotărârea, Zoe îi învinge orgoliul şi îl determină să accepte compromisul:” Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”

O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care  Tipătescu şi Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache mărturiseşte fără reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de şantaj, cei doi sunt bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu, pentru că nu şi-a pus nicio clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de dragul aparenţelor, Tipătescu are un monolog în care conştientizează deşertăciunea luptei sale cu Caţavencu: “Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…” El recunoaşte astfel superioritatea intuiţiei feminine chiar în chestiunile de “politică”.

ilustrarea a patru componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului dramatic studiat, semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune, conflict, intrigă, scenă, notațiile autorului, replici, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale, în care cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului scrisorii de la cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori,  al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi nevoie, ciclic.  Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca  binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a păstra în continuare aparenţele. Cei doi nu participă la spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl acceptă şi îl contemplă cu o oarecare meditaţie de la distanţă.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o  poziţie centrală  în ambele conflicte.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.

Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia foncfie, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi cetăţeanul turmentat ca  “simţitoare”, sau  “damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din prin gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte  constiinta inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. Ironic, cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul  d. Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”

După părerea mea, cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui Zoe. Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza morvurile societăţii, vidul moral, imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul politic. Dacă în comedia tradiţională, conflictul se rezolva prin reinstituirea unor valori care triumfă în disputa bine – rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice. Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu mărturiseşte că vede în  Caragiale un precursor.