Argumentare gen dramatic

 

Actul I

 NICHITA: Sunt tare curios să-l văd în faţă.

VARLAM: E neschimbat ca înfăţişare, atâta doar că anii i-au cam pungit obrajii.(Oprindu-se în prag.) Să ştii că nu-i acasă.

NICHITA: Ce te face să crezi?

VARLAM: Dacă nu-i în colţişorul lui (arată biroul), slabă nădejde să fie. (Deschide uşa din dreapta, dispare o clipă, apoi se întoarce) Nu-i!

NICHITA: Imi pare rău.

VARLAM: (urcă şi apasă soneria de lângă fereastră) Poate că Ana e acasă.

NICHITA: Cine e Ana?

VARLAM: Nevastă-sa.

NICHITA: Cum, e însurat?

VARLAM: De zece ani.

NICHITA: Mare minune! M-am gândit de multe ori la el, dar, să-ţi spun drept, nu mi l-am închipuit niciodată şef de familie. Chirică…cu nevastă.

VARLAM: Si copii.

NICHITA: Mare minune! (Fira intră în bucătărie)

VARLAM: Coniţa e acasă?

FIRA: Nu. E plecată în oraş.

VARLAM: Şi boierul?

FIRA: Dumnealui e la câmp.

NICHITA: Au moşie?

(Fira pufneşte şi-şi astupă gura ţărăneşte cu palma, apoi iese)

VARLAM: Toanta a vrut să spună că Chirică e afară la alergări. Azi e zi de curse. Aşa e.

NICHITA: Tot se mai ţine de ele?

VARLAM:  E marea lui slăbiciune; singura de altfel. Îţi aduci aminte? Noi strigam numele unui cal şi el îi spunea părinţii pe dinafară, când a alergat întâi, de câte ori a câştigat, pe ce distanţă şi cu jochei.

(G. Ciprian, Omul cu mârțoaga)

 

 

Textul dat aparține genului dramatic. Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare destinate faptului de a fi puse în scenă. Singurele intervenții ale autorului în text sunt indicațiile scenice sau didascaliile. Modurile de expunere prezente sunt dialogul și monologul dramatic. Structura specifică include acte, scene și tablouri.

O primă trăsătură a genului dramatic prezentă în fragment este folosirea dialogului ca mod de expunere. Textul este o succesiune de replici între cele trei personaje: Varlam, Nechita și slujitoarea Fira.  Dialogul susține acțiunea și dă formă concentrată întâmplărilor. Nechita și Varlaam, doi prieteni ai lui Chirică, doresc să îl revadă după o îndelungată despărțire. În absența sa, ei împărtășesc impresii despre prietenul comun și află înformații despre acesta:nu s-a schimbat foarte mult, doar a îmbătrânit,  s-a însurat de zece ani, are copii, are în continuare aceeași mare pasiune pentru curse. Reiese nostalgia ce însoțește retrăirea unor amintiri depărtate.

O altă trăsătură semnificativă este prezența indicațiilor scenice sau a didascaliilor. Ele au rol regizoral, dar și în caracterizarea personajelor. Gesturile care însoțesc cuvintele personajului Varlam-”Dacă nu e în cuibușorul lui (arată biroul)” , ”(urcă şi apasă soneria de lângă fereastră) Poate că Ana e acasă” – arată relația sa apropiată cu Chirică, faptul că este un bun cunoscător al obiceiurilor acestuia, precum și faptul că este familiarizat cu locuința sa, îi cunoaște familia și este un apropiat al membrilor ei. Nechita, dimpotrivă, rămâne în prag, este mirat de tot ceea ce descoperă despre prietenul de demult. Fira are lipsa de tact a omului de condiție umilă, dar și sinceritatea acestuia.

Astfel, având în vedere folosirea prin excelență a dialogului ca mod de expunere, dar și a indicațiilor scenice ca mijloc de caracterizare a personajelor, se poate afirma că textul dat aparține genului dramatic.