Baltagul- Roman interbelic/obiectiv/ mitic /tradițional
● evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
Romanul Baltagul este un text narativ reprezentativ pentru aspectul monumental al operei lui Mihail Sadoveanu. Garabet Ibrăileanu afirma: ”Literatura domnului Sadoveanu are amploarea…literaturii întregi a unui popor, ca și literatura populară”. Creația sadoveniană, care cuprinde peste o sută de volume, traversează o jumătate de secol de literatură română, epocă atât a marelui roman realist, cât și a celui modern.
Sadoveanu este un scriitor realist cu viziune romantică , un povestitor creator de arhetipuri, mai degrabă un mare rapsod, un poet epic al literaturii noastre, decât un prozator propriu-zis. Apărut în etapa deplinei maturități artistice a autorului, romanul ”Baltagul”(1930) este considerat roman tradiționalist din punctul de vedere al invenției narative, caracterizat de obiectivitate, concizie și armonie compozițională. Discursul aparține unui narator auctorial, extradiegetic și omniscient, care relatează faptele la persoana a III-a. De multe ori, asistăm și la o focalizare internă, căci naratorul urmărește gândurile protagonistei și pătrunde în adâncul conștiinței.
Baltagul este un roman tradiționalist deoarece evocă lumea satului arhaic. El păstrează timbrul baladei ”Miorița” din care a germinat tema . Povestea are în centru uciderea păstorului de tovarășii săi și compensarea morții prin acțiunea justițiară a soției, într-o ”nuntire” dincolo de moarte. Relațiile temporale și spațiale circumscriu un spațiu mioritic, la sfârșitul toamnei, localizat în partea dinspre munte a Moldovei, punctat de localități și cătune pe coordonatele realului (Dorna, Broșteni, Sabasa, Suha ), dar care aparțin unui ținut arhaic, unei civilizații încremenite în atemporal. După legile transhumanței, inversate, povestea se sfârșește primăvara.
Viziunea tradiționalistă pe care o propune ”Baltagul” pornește de la întrepătrunderea aspectelor realiste cu cele mitice. Lumea pe care o crează Sadoveanu ”gândește în basme și vorbește în poezii”. Arta narativă se înscrie pe linia unui realism mai sobru decât al altor scrieri sadoveniene. Apar descrieri ale naturii în registre grave și o construcție a frazei specice care contribuie la caracterul de epopee exemplară a unei societăți arhaice . Este o lume în care domnește norma, în care compromisurile sunt inacceptabile. Ritmurile vieții își urmează ciclic cursul, după datini arhaice, consacrate de practici milenare. Ca în basme, prejudiciul va fi îndreptat, răufăcătorii pedepsiți și echilibrul reinstaurat. Deasupra tuturor Sadoveanu construiește un portret colectiv, cel al omului de la munte, ale cărui ocupații milenare ” de la Burebista, baciul nostru cel de demult”, constituie tema fundamentală a întregului roman. Tema mioritică se întrepătrunde cu arii tematice diverse: familia, iubirea, lupta binelui împotriva răului, moartea, inițierea, călătoria.
● ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea care deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu). Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne…” Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în Dacia…, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret exponențial dual este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte: ”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate,obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă frumoasă, ”din categoria oamenilor tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul și știe a organiza gospodăria în lipsa soțului. Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor prevestitoare-visul cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea cerului-fixează intriga și configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării epice.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
● prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
Titlul, dincolo de semnificația denotativă, simbolizează dezechilibrul în ordinea cosmică a lumii, și, de asemenea, restabilirea necesară a organicității lumii. În roman este vorba despre două astfel de instrumente: baltagul lui Calistrat Bogza, vechi, care ”știe multe” și pe care ”e scris sânge”, dar și cel nou, făurit pentru Gheorghiță, rămas nepătat și pe care îl așteaptă datoriile viitorului.
Acțiunea debutează cu imaginea Vitoriei stând singură pe prispa casei și torcând, în timp ce gândește la întârzierea nejustificată a soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei: Nechifor plecase după niște oi, la Dorna, dar era aproape Sfâtu-Andrei și el încă nu se întorsese. După o perioadă de asceză, în care Vitoria reflectează, întoarsă către ea însăși, interpretând semnele-îl visează pe Nechifor cu spatele, trecând spre apus peste o revărsare de ape, și după ce apelează la toate instanțele lumești și spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-Neamț, unde depune o plângere, Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea soțului ei. Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul refac din popas în popas itinerariul soțului, află că acesta a cumpărat în noiembrie 300 de oi de la Vatra Dornei, că a vâdut 100 dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu aceștia spre iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor se pierde între Sabasa și Suha, iar Vitoria află numele însoțitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la aceștia nu află nimic, după descoperirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele lui Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după înmormântare, Vitoria îl încolțește pe Calistrat și uimește pe toți povestind crima. Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă pe Gheorghiță, dar este atacat de câine și ucis de cel din urmă . Își recunoaște vina și își cere iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn că lumea reintră în cursul întrerupt.
Roman tradiționalist, mitic, social, inițiatic, ”Baltagul” transformă intriga ”Mioriței” într-o monografie a unei societăți. ”Eroul statornic al celor mai bune scrieri e un popor”, observa George Călinescu. Acest erou în romanul Baltagul se dovedește omul de la munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități ancestrale. Roman complex, el ilustrează arta scrierii sadoveniene prin împletirea epicului cu liricul, și a realismului cu simbolicul și cu baladescul.