●Mihai Eminescu- Luceafărul

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-un curent cultural/literar;

– prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin comentarea a două imagini sau idei poetice;

– analiza, la alegere, a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic studiat, din seria: imaginar poetic, figuri semantice (tropi), motive poetice.

 

cfilmulluceafarulproiectatlamuze-1452429755

LUCEAFĂRUL

 

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic universal, repezintă, prin opera sa, un moment de cotitură în evoluţia literaturii române, înscriind-o în paradigma universalităţii. Pentru că romantismul îşi consumase deja  clipele de apogeu în prima jumătate a secolului XIX, Eminescu, debutând în 1866, topeşte în creaţia sa toate vârstele acestei  orientări , de la romantismul biedermeier la romantismul  înalt, într-o operă profund reprezentativă spiritului românesc.

Poemul Luceafărul, chintesenţă temelor şi motivelor eminesciene, se înscrie în curentul romantism prin temă, accentul pus pe sensibilitate,  cosmogonii, exploatarea motivelor visului sau al metamorfozei, amestecul genurilor ( liric, epic şi dramatic) şi  al speciilor  literare ( elegie, meditaţie filozofică, idilă, eglogă, pastel),folosirea antitezei.

Poezia aparține romantismului înalt  prin echilibru compoziţional, caracterul gnomic, limpezime stilistică .  Multiplele influenţe culturale recognoscibile în Luceafărul– de la filozofia antică (Platon), la cea modernă ( Kant, Hegel, Schopenhauer), de la tradiţia hindusă ( Rig-Veda) la cea autohtonă ( mitul zburătorului), îl dovedesc pe Eminescu   un ” călător al drumurilor lungi, pe sandalele căruia stă scris nisipul veacurilor”( T. Vianu). Valorificând folclorul românesc- un basm popular , cules de Richard Kunisch, „Fata în grădina de aur”, Eminescu porneşte de la opoziţia zmeu-fată de împărat, fiinţă nemuritoare-pământean de rând pentru a-şi dezvolta propria alegorie despre povestea unei fete de împărat şi a unui Luceafăr „răsărit/ Din liniştea uitării”.

De asemenea, Luceafărul aparține romantismului prin temă. Tema este problematica geniului în raport cu lumea, cu iubirea şi cunoşterea, un „basm al fiinţei”, după Noica,  în căutarea sinelui. Concluzia acestei căutări o formulează, ca o cheie de lectură, însuşi poetul în notele sale: „dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de negura uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Condiţia geniului e una damnată la  solitudine, opusă celei a omului comun.  În cadrul lirismului de măşti, eul liric poate fi înţeles ca  ipostaziindu-se, pe rând, în chipul geniului- Hyperion, dar şi al bărbatului teluric-Cătălin, al impersonalităţii lucide- Demiurgul, sau al muritorului care tânjeşte spre absolut- Cătălina. Drama poate fi  a omului ca fiinţă complexă,  prinsă între aspiraţii contradictorii .

– prezentarea a două imagini/idei poetice din textul studiat, relevante pentru tema și viziunea despre lume;

Teoria antinomiilor  şi a incompatibilităţii se oglindeşte în evoluţia celor patru tablouri ale poemului. De exemplu, în tabloul al treilea, confruntarea între Hyperion şi Demiurg scoate la iveală  antiteza între lumea nemuririi şi cea a risipei, între durabilitate şi efemeritate. Prilej de redescoperire a cosmogoniilor, călătoria Luceafărului este cronotop reprezentativ, pe fondul regresiei temporale: “Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”. Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute: “Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”. În ilimitat, Luceafărul îşi recuperează adevărata identitate-Hyperion, fiu al cerului, cunoscut doar de cei asemenea lui. Cererea de a renunţa la nemurire-“Şi pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire…” este refuzată , tratată ca imposibilă- Luceafărul este eon, menţine echilibrul în lume, nu poate fi muritor. Din poziţia sa absolută, Demiurgul prezintă  perisabilitatea şi nimicnicia naturii umane: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”. În contrast, se află permanenţa  operei omului de geniu-în ipostaza orfică, de conducător sau de stăpânitor al pământului şi al mării. Ultima menţiune a Demiurgului este aceea a lipsei de valoare a sacrificiului Luceafărului,  dată de inconsecvenţa fetei.

O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume  este conţinută de tabloul final al poeziei . Cadrul protector, romantic, găzduieşte cuplul Cătălin- Cătălina într-o nouă vârstă a iubirii, adâncită şi maturizată.  Expresia se metaforizează,  sentimentul devine peren: ” Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patemi”. Nostalgica chemare a fetei  adresată astrului nopţii aduce o schimbare de percepţie : “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază / Pătrunde-n codru  şi în gând/ Norocu-mi luminează”. “Casa” şi “viaţa” devin “codru” şi “noroc”. Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte acceptarea legii superioare a raţiunii, a datului obiectiv al incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Metaforele se organizează în jurul celor două naturi antinomice: “chip de lut”, “cercul vostru strâmt”, “norocul”, în opoziţie cu “lumea mea”,” nemuritor” şi „rece”. Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a esenţei sale divine, reintrând în sferele superiorităţii reci.

– ilustrarea a două elemente de compoziție şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru tema și viziunea despre lume (imaginar poetic, titlu, incipit, relații de opoziție şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie etc.);

Imaginarul poetic eminescian este semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume a autorului deoarece poartă amprenta romantismului în multiplele sale elemente. Prima secvenţă creează un spaţiu de basm proiectat în atemporal-in illo tempore-“ A fost odată ca-n poveşti…”, în care predomină vizual strălucirea, diafanul, preţiozitatea şi opulenţa ireală a celor două lumi care se întâlnesc la marginea mării- “în umbra falnicelor bolţi”; “palate de mărgean”, “ cununi de stele”, “rumene văpăi”. Metamorfozele Luceafărului sunt viziuni de factum romantica (de factură romantică) ale idealului: “Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele braţă/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă”. Natura duală a omului de geniu ce simte tentaţia fericirii pământene e exprimată în asocieri oximoronice: “Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”,  “Mort frumos, cu ochii vii”, “ Dar ochii mari şi minunaţi/  Lucesc adânc, himeric, /  Ca două patimi fără saţ/  Şi pline de-ntuneric”.  De asemenea, călătoria interstelară a Luceafărului fixează viziunea romantică asupra nemărginirii cosmice:” Căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”,  “Un cer de stele dedesubt/Deasupra cer de stele/ Părea un fulger neîntrerupt/Rătăcitor prin ele.”

Incipitul fixează, pe lângă timpul anistoric, protagoniştii poveştii, figuri-exponent ale celor două lumi. Fata este portretizată printr-un superlativ absolut de factură populară- „o prea frumoasă fată”-care contribuie la ţeserea atmosfera basmului. Individualizarea se face prin comparaţii care  subliniază unicitatea, doar o pământeană cu daruri deosebite putând să fie atrasă şi să atragă un Luceafăr-” Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Se reiterează mitul zburătorului.   Povestea de iubire se înfiripă şi se amplifică sub semnul visului . Dimensiunea onirică se completează cu simbolul  oglinzii, mediatoare între cele două lumi, fapt ce aminteşte de poemul lui Lamartine, La chute d’un ange.  Astfel, primele strofe, uvertură a poemului, îndeplinesc rolul de a pregăti introducerea temei acestuia.

Relaţiile de opoziţie şi simetrie ce caracterizează structura poemului pun în evidenţă contrastul între cele două lumi simbolice. Tablourile alternează succesiv planurile cosmic şi terestru, fiecare reprezentând universuri diferite: tablourile I şi II- inserţia planului cosmic în cel terestru, tabloul II-aparţine exclusiv  planului terestru, iar III, exusiv celui cosmic. Primul tablou reia în construcţii paralele  cele două chemările fetei, întrupările Luceafărului, propunerile acestuia şi refuzurile celei din urmă. Cel de-al treilea tablou poate fi structurat, la rândul său, în trei secvenţe poetice: călătoria, cererea, discursul Demiurgului. De asemenea, ultimul tablou are în centru o nouă chemare a fetei, pusă în opoziţie faţă de cele ale primului tablou, iar răspunsul Luceafărului este introdus adversativ prin conjuncţia “dar”. Echilibrul compoziţional este deci efectul antitezei ca mijloc de organizare macrostructural.

Particularităţile prozodice susţin specificul viziunii prin concordanţa idei-formă, pefecţiunea prozodică adâncind impresia produsă de conţinut. Organizat în 98 de catrene, cu măsură de 7-8 silabe, rimă încrucişată şi ritm iambic, poemul variază de la pasaje elegiace, cu tonalitate gravă-în tablourile I, III sau  IV la cele dinamice, jucăuşe, în tabloul II.  Aliteraţiile, asonanţele şi rima interioară, alternarea registrului minor cu cel major, a rimelor masculine cu cele feminine sugerează trecerea de la planul cosmic la cel terestru şi invers, ca o continuă înălţare şi cădere, în consonanţă deplină cu ideea poemului.

– susținerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în textul poetic studiat.

Poemul Luceafărul este un testament poetic, care arată posterităţii modul cum Eminescu şi-a conceput propriul destin. Poetul se comunică prin intermediul diferitelor „euri adoptive”, într-o sinteză a ideilor  fundamentale ale operei sale. Pentru că prin Eminescu limba română  atinge perfecțiunea formală și de conținut, se poate spune că  el ” trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”( Titu Maiorescu).