Moduri de expunere

 

Caracteristicile :

        Descrierii subiective

– frecvenţa grupului nominal- substantive, adjective;

– procedeele     artistice– figuri de stil/imagini artistice; verbe statice ; câmpuri lexico-semantice care oferă unitate tematică textului; prezentul descriptiv şi imperfectul; descriere de tip tablou, portret sau interior .

–  descrierea susţine impresia de univers autentic ( mimesis)

–  de a incetini ritmul actiunii, de a amana desfasurarea unor evenimente, de a crea suspansul

– rol informativ si/ sau unul explicativ

– perspectiva naratorului: de personaj, de  spectativ

  • Portretul-trăsături fizice- trăsături morale

– perspectiva portretizarii-vazut „dinăuntru” – vazut „din afară”

Operaţiuni descriptive ( după Jean Michel Adam şi François Revaz)

  1. ancorarea – numirea obiectului descrierii (întregul);
  2. aspectualizarea – fragmentarea întregului în părţi; evidenţierea calităţilor/proprietăţilor întregului sau a părţilor cuprinse;
  3. relaţionarea – situarea temporală, situarea spaţială, asimilarea comparativă sau metaforică ce permite descrierea întregului şi a părţilor sale punându-le în relaţie analogică cu alte obiecte;
  4. reformularea – redenumirea întregului şi a părţilor sale de-a lungul sau la sfârţitul descrierii.

Funcţiile descrierii a) funcţiile descrierii aşa cum sunt ele teoretizate de către Jean Michel Adam şi André Petitjean în Le texte descriptif – 1994 şi de G Genette în Figuri sunt:

  • funcţia matezică – răspunzătoare cu introducerea unor cunoştinţe de ordin ştiinţific;
  • funcţia mimezică – ce se realizează prin sintagmele desemnării crono-toposului;
  • funcţia semiozică – răspunzătoare de dublarea sensurilor de suprafaţă cu sensuri simbolice, de adâncime, accesibile doar unui cititor avizat şi emancipat.

b) Din punct de vedere semantic, descrierea are următoarele funcţii:

  • funcţia reprezentativă sau diegetică este aceea de a construi lumea textului, de a-i stabili coordonatele. În cazul în care într-o desriere predomină această funcţie, sunt antrenate cel puţin trei operaţiuni descriptive: ancorarea, spectualizarea şi relaţionarea. Pentru ca lumea escrisă să fie credibilă, ea trebuie reprezentată într-un raport clar cu spaţiul şi cu timpul, fie ele veridice sau nu. Reprezentările lumii trebuie să fie concrete, alcătuite din componente cu sau fără preponderenţă funcţională;
  • funcţia expresivă presupune semnalarea unui punct de vedere al descriptorului (cel care realizează descrierea). Subiectivitatea descrierii este generată de introducerea în text a consideraţiilor, a reacţiilor emoţionale, a opiniilor autorului faţă de obiectul descris;
  • funcţia narativă este prezentă uneori în descrierile subsumate naraţiunii, prin care se anunţă progresia unei intrigi.
  • – Dialogului:  verbe dicendi, semne ale expresivităţii- semne ale întrebării sau exclamării; adresarea directă-pers I, a II-a; substantive în vocativ; verbe la imperativ;  adverbe de apropiere sau depărtare.

Dialogul- dramatizează acţiunea, conferă veridicitate   (autenticitate/ de desfasurare a conflictelor in chiar faţa ochilor cititorului, de a reda graiul viu al personajelor, ţine de oralitate) şi concentrare epică

– modalitate de caracterizare indirectă-prin  vocabular, limbă şi limbaj

– arată interesele, ţelurile care animă acţiunea,

-inteligenţa şi subtilitatea replicii, rapiditatea gândirii

–  personajul îşi exprimă direct gânduri şi sentimente nedeformate de perspectiva naratorului sau a altor personaje, prezenţa sa apare mai vie

Monologul  permite personajului sa-si analizeze adevaratele sentimente si adevaratele cauze ale faptelor sau gesturilor.

Monologul interior ( forma de vorbire neadresata,   nu cere prezenta unui interlocutor  este mai retoric decat monologul propriu-zis  ,  prezenta marcilor formale este mult mai pregnată)

– interogatii

– exclamatii

-invocatia retorica

-interjectii exclamative

Uneori monologul interior este o forma de exteorizare a unor trasaturi intime.

  • Naraţiunii:

– prezenţa naratorului, a personajelor şi a acţiunii;

-in alternanta cu verbe la timpuri trecute, prezentul  produce ‘ierarhia planurilor de adâncime, prin tehnica basoreliefului’, aducând acţiunea ‘în clara lumină a prezentului...”( T. Vianu)

– este o modalitate spaţio-temporală

Tehnici: -acţiune liniară, simplă, înlănţuire

alternanţă, paralelism

-pe mai multe planuri, interferenţa planurilor

– intervertirea cronologică a evenimentelor,  retroversiune, flash-back

rezumare

inserţie

reflectare poliedrică

tehnica contrapunctului

decupaj

mozaic

deconstructivism

 

Vezi:      http://teorieliterara.wikispaces.com/file/view/PRINCIPII+COMPOZITIONALE.pdf