Toate motivările- variante simplificate

Genul liric

 

Poezia ‘Lacul’ de Mihai Eminescu aparține genului liric deoarece prezintă trăsăturile acestui gen literar.

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul își exprimă sentimentele, ideile, gândurile în mod direct. Apar eul liric și o mare varietate de figuri de stil si imagini artistice . Modurile de expunere prezente sunt monologul liric și descrierea.

O primă trăsătură care demonstrează apartenenta poeziei ”Lacul” la genul liric este transmiterea directă a sentimentelor de dorință, așteptare si iubire ale poetului. Un exemplu în acest sens este este strofa a patra: ”Si eu trec de-a lung de maluri,/Parc-ascult si parc-astept/Ea din trestii să răsară/Si să-mi cadă lin pe piept”. Sentimentul de așteptare plină de speranță este sugerat de secvența : ”parc-ascult și parc-aștept ”. Aceste sentimente sunt transmise direct de vocea eului liric. Eul liric apare prin mărci  lexico-gramaticale precum ‘eu’, ‘-mi’, ‘să scap’.

De asemenea, putem menționa ca a doua trăsătură plasticitatea limbajului, specifică genului liric, dată de frecvența, bogăția  și varietatea  figurilor de stil. În acest sens este ilustrativă secvența: ”Sa plutim cuprinsi de farmec/Sub lumina blândei lune/Vântu-n trestii lin fosneasca,/Unduioasa apa sune!”. Imaginile vizuale  și auditive fac din natură un spatiu ocrotitor al întâlnirii:  ‘Sub lumina blandei lune’, ‘Unduioasa apa sune’. Epitetele ”lin”, ”unduios” sugerează deplina armonie a elementelor naturii, care participă alături de poet la fericirea faptului de a fi îndrăgostit.  Iubirea și emoția poetului se reflectă în peisajul feeric.

Având în vedere transmiterea directă a sentimentelor de dor și așteptare cu ajutorul unui limbaj expresiv, se poate afirma că poezia ”Lacul” de Mihai Eminescu apartine genului liric.

 

 Doina populară

Poezia ”Doina” de Vasile Alecsandri aparţine speciei literare doina deoarece prezintă trăsăturile acesteia.

Doina este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care eul liric îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de dor, jale, dragoste, tristeţe ( înstrăinare, dor de haiducie). Doina este de obicei asociată unei melodii lente, având caracter oral, anonim, colectiv și sincretic.

O primă trăsătură prin care putem afirma apartenenţa poeziei la specia literară doina este prezența unor sentimente puternice . Eul liric își comunică iubirea pentru cântecul popular care îl însoțește în toate anotimpurile  prin figuri de stil simple,  dar de o puternică încărcătură afectivă: ” Frunza-n codru cât învie,/ Doina cânt de voinicie,/Cade frunza gios în vale,/ Eu cânt doina cea de jale”. Eul liric îşi exprimă astfel veşnica însoţire cu cântecul în momentele importante ale existenţei. Doina se transformă și se adaptează stării creatorului popular conform anotimpului traversat: primăvara- doina de voinicie, toamna- doina de jale. Personificarea  ”Frunza-n codru cât învie” subliniază legătura omului cu elementele naturii .

A doua trăsătură  care demonstrează apartenența textului la specia doină este caracterul acesteia oral, anonim, colectiv şi sincretic. Oralitatea este dată de folosirea arhaismelor și regionalismelor – cântic, viers, precum şi de prezenţa exclamaţiilor : “Doină, doină, cântic dulce!/ Când te-aud nu m-aș mai duce!/ Doină, doină, viers cu foc!”. Autorul anonim îşi exprimă  dragostea pentru cântecul popular adresându-i-se ca unui prieten.  Poezia poate fi însoțită de un cântec popular lent, iar muzicaliatea este dată de  măsura de 7-8 silabe, rima împerecheată şi ritmul trohaic.

Având în vedere accentul pus pe sentimentul puternic de iubire, precum și caracterul oral, anonim, colectiv și sincretic al textului , putem afirma că poezia dată este o doină.

 

 Pastelul:

Textul ”Mezul iernei” de Vasile Alecsandri  aparține speciei literare ‘pastel’ deoarece are trăsăturile specifice acesteia.

Pastelul este o specie a genului liric în versuri în care se prezintă un anotimp, un colt de natura, un moment al zilei, un aspect din viața micilor viețuitoare. Accentul cade pe  descrierea tip tablou care poartă amprenta sentimentelor autorului.

O primă  trăsătură a pastelului în poezia ”Mezul iernei” este  prezența temei naturii. Poezia are în centru imaginea iernii surprinse  de fenomene naturale spectaculoase. Cadrul natural cuprinde atat planul terestru (paduri, stejari), cât și cosmic (stelele, cerul): ”În păduri trăsnesc stejarii!/ E un ger amar, cumplit! /Stelele par înghețate/ Cerul pare oțelit!” Cuvintele din câmpul semantic al iernii subliniază tema naturii:  ‘ger’, ‘înghetate’. Frigul cuprinde întregul univers, până în cele mai îndepărtate zone ale sale: ”cerul pare oțelit”. Întregul peisaj este împietrit și rece.

De asemenea, poezia este  un pastel, deoarece descrierea poartă amprenta sentimentelor autorului. Sentimentul predominant este de admirație în fața naturii: ” O! Tablou măreț, fantastic!/ Mii de stele argintii/ În nemărginitul templu/ Ard ca veșnice făclii. ” Imaginile vizuale ( auditive, olfactive…) variate –  ” tablou măreț” , ”stele argintii”,  creează un spațiu supranatural.  Comparația  ”ard ca veșnice făclii” scoate  în evidență starea de reverență, ca în fața unui locaș de închinare, a eului liric în fața frumuseții iernii. Epitetele ”măreț, fantastic”, ”veșnice” dezvăluie fascinația  poetului față de fenomenele  descrise.

Având în vedere prezența  descrierii unui peisaj ce poartă amprenta sentimentelor eului liric putem afirma că ”Mezul iernei” de Vasile Alecsandri  este un pastel.

 

Semnificația titlului

După părerea mea, titlul ‘Izvorul noptii’ este  deosebit de expresiv . El se referă la elementul central al mesajului poeziei- semnificația ochilor iubitei .

În primul rândconsider că titlul, referindu-se la frumusețea ochilor ființei dragi, oglindește iubirea poetului pentru aceasta.  Titlul este format din două substantive , care arată că iubirea transformă  ochii iubitei într-un ”izvor al nopții” .   Ochii iubitei se dovedesc  a fi sursa farmecului misterios care învăluie existenţa . În acest sens este ilustrativă secvența: ”îmi pare/că ochii tăi, adânci, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste văi/şi peste munţi şi peste seşuri” . Puterea pe care privirea iubitei o are asupra poetului îi dă sentimentul că prin ea se recreează întreg universul. Pentru eul liric,  ochii persoanei iubite sunt un izvor secret al nopții, care inundă toate elementele naturii cu farmecul lor întunecat.

În al doilea rând titlul are o semnificație strâns legată de ideea centrală a poeziei: ochii iubitei  exercită o atracție fascinantă  asupra poetului.  Fie că este reluat integral pe parcursul poeziei : ‘Ochii tai, adancii, sunt izvorul/ Din care tainic  curge noaptea ’, fie că este reluat indirect prin  câmpul lexical dominant al nopții : ”noaptea”, ‘seara’, ‘intuneric’, ‘negru’, titlul arată că ochii iubitei devin un simbol al unei atracții misterioase .   Figuri de stil ca antiteza ‘Asa-s de negri ochii tai,/Lumina mea’ reiau ideea titlului îmbogățind-o cu sensuri noi precum: iubita este lumina vieții poetului, sensul suprem al existenței , cea către care se îndreaptă toate întrebările și răspunsurile sale.

În concluzie, consider că titlul este unul cu semnificații profunde, legate de  ideea centrală a poeziei: valoarea esențială pe care o capătă ochii adânci ai iubitei în influențarea  trăirilor eului liric.

 

Opinia despre mesaj

După părerea mea, mesajul poeziei ‘Toamna’ de George Bacovia graviteaza în jurul unui sentiment ( ! idee, dacă e cazul) de tristețe profundă, asociat unui anotimp dezolant -toamna. Mesajul poeziei are semnificatii potențate de varietatea figurilor de stil si a imaginilor artistice folosite.

In primul rând, eu cred că tristețea profundă și copleșitoare  a mesajului poeziei este dată de prezenţa amenințătoare a sunetului de cazarmă. Un exemplu în acest sens este prima strofă : ”Răsună prin margini de târg/ Un bangăt puternic de armă/ E toamnă…Metalic s-aud/ Gorniștii, în fund, la cazarmă.” Epitetul ‘metalic’ subliniază raceala și artificialitatea universului în care poetul se simte străin. De asemenea, sentimentul de teamă, de angoasă pătrunde în forul interior al eului poetic prin imaginea auditiva  ‘bangat puternic de arma’, cu rezonanța rece a unui pericol nedefinit . Elemente exterioare precum stridenţa sunetelor- clopot, goarnă, armă, bucium-sunt puse în corespondenţă cu ameninţarea şi copleşitoarea singurătate.

In al doilea rândspecificul figurilor de stil subliniaza mesajul trist ( ideea de…) al poeziei.  În acest sens este ilustrativă secvența: ” S-aude și-un clopot de școală/ E vânt și-i pustiu, dimineața/ Hârtii si cu frunze, de-a valma /Fac roata vârteje pe-o piață’ . Enumerația ‘E vânt și e pustiu’ oglindește starea eului liric de gol interior și de vulnerabilitate. Imaginile artistice ( sau alte figuri de stil…) asociaza elementele peisajului cu stări afective și transmit imaginea unui viitor trist şi lipsit de orizont. Imaginea dinamica si vizuala ‘hartii si cu frunze, de-a valma /fac roata varteje pe-o piata’  accentueaza monotonia dezolanta a orașului în care aceleași mișcări repetitive ale vântului dau senzația de frig interior și de pustietate. Eul liric caută zadarnic refugiu într-un univers în care fiecare element pare a-i accentua vulnerabilitatea.

In concluzie, poezia ‘Toamna’ de George Bacovia transmite un mesaj puternic, de o tristete profunda ce paralizează alte reacții sufletești,  exprimata cu ajutorul figurilor de stil si al imaginilor artistice ce creeaza un univers poetic specific autorului.

 Genul epic

Textul ‘Ce-si face omul cu mana lui’ de Isaac Asimov apartine genului epic deoarece prezintă trăsăturile acestui gen literar.

Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare in care autorul îşi transmite in mod indirect gandurile, sentimentele, ideile, atitutdinile prin intermediul naratorului, al personajelor şi al acțiunii. Modul de expunere predominant este naratiunea, care se îmbină cu  dialogul şi, pe alocuri, cu descrierea .

O primă trăsătură care  demonstreaza apartenenta acestui text la genul epic este prezența naratorului care relatează întâmplările dintr-o perspectivă obiectivă. Acesta se remarca prin folosirea verbelor si pronumelor de persoana a III-a, precum ‘au descoperit’, ‘ridicandu-se’, ‘sai’.   Naratorul obiectiv prezintă convingător prin detalii realiste evenimente legate de o lume a viitorului în care se oglindesc aspecte dureroase ale prezentului.

De asemenea, prezența personajelor susține apartenența textului suport la genul epic. Personajul principal al acestei opere este batrânul Naron, un om întelept care poate să prevadă viitorul inevitabil mai bine decat oricine din univers. În text apare și un personaj secundar, curierul, care îi aduce batrânului un mesaj important, precum și un personaj colectiv absent- pământenii. Accentul cade pe caracterizarea lui Naron. Prin caracterizare indirectă: ”Naron taie cu o linie groasă numele proaspăt trecut în registrul cel subţire”- personajul dovedește capacitate de a prevedea cu certitudine consecințele acțiunilor pământenilor.  Concluzia textului stabilită  prin intermediul acestui personaj este aceea că locuitorii Terrei se autodistrug cu inconștiență, iar inteligența lor nu înseamnă și înțelepciune .

Având în vedere prezența naratorului și a personajelor principale și secundare, textul ‘Ce-si face omul cu mana lui’ de Isaac Asimov aparține genului epic.

 Fabula

Textul ”Câinele și cățelul” aparţine speciei literare fabula deoarece prezintă trăsăturile acesteia.

Fabula este o specie a genului epic în versuri, rareori în proză, de dimensiuni reduse, în care naratorul dorește să îndrepte defecte omeneşti prin intermediul personajelor-animale. Figurile de stil folosite sunt alegoria şi personificarea. Structura specifică include povestirea propriu-zisă şi morala, care poate fi explicită sau implicită.

O primă trăsătură a fabulei care apare în textul dat este folosirea personajelor animale. Fiecare animal reprezintă un tip uman . Astfel, Samson, dulău de curte cu nume rezonant, este tipul de om orgolios și ipocrit. El are idei democrate, care includ egalitatea între indivizi, dar de fapt se crede superior celorlalți: “Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,/Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,/Care cred despre sine că preţuiesc ceva!” Căţelul Samurache, dimpotrivă, este insul comun, umil şi naiv care dă crezare acestor declaraţii binevoitoare: „Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,/ Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.” Căţelul credul este cucerit de nobleţea vorbelor dulăului.
O altă trăsătură a fabulei prezentă în textul dat este structura specificăpovestirea propriu-zisă, şi moralaPovestirea propriu-zisă arată făţărnicia celor puternici. Dulăul Samson vorbește cu multă convingere despre egalitate. Când cățelul Samurache se declară încântat de această gândire minunată, Samson îl tratează cu violență. Ultimele două versuri reprezintă morala,  concluzia educativă a textului:” Aceasta între noi adesea o vedem, /Şi numai cu cei mari egalitate vrem”. Ea arată lipsa de sinceritate a celor care vor să pară egali cu ceilalți, dar sunt astfel doar atunci când este în interesul lor personal. Concluzia părăsește lumea animală și se aplică la umanitate în general.

Având în vedere folosirea personajelor animale și prezența moralei, putem afirma că textul “Câinele şi căţelul” este o fabulă care scoate în evidenţă defectul ipocriziei.

 

Caracterizare de personaj

Moș Timofte Păstrăvanu este personajul central al fragmentului dat. Caracterizarea sa ocupă cel mai important loc în text. El este paznicul școlii cireșarilor și face parte din viața de fiecare zi a elevilor.

O primă trăsătură a personajului este corectitudinea. În fiecare zi, Moș Timofte urcă neobosit în turnul școlii și acționează orologiul acestuia. La secunda exactă, oricât ar fi de asaltat de griji, bătrânul sună clopoțelul pentru începutul și sfârșitul pauzei, așa cum reiese din secvența:  ”Putea să fie împovărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei”. El nu uită niciodată să-și îndeplinească sarcinile, dând dovadă de corectitudine.

De asemenea, o trăsătură semnificativă a lui Moș Timofte este bunătatea.  El răsplătește eforturile elevilor și dă un farmec în plus apropierii vacanței: ”moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită”. Deși este foarte corect, el înțelege nerăbdarea copiilor înainte de vacanță, și greșește intenționat, sunând cu câteva minute mai devreme.

Dintre modalitățile de caracterizare prezente în text putem menționa în primul rând caracterizarea directă, făcută de către narator. Ea apare, de exemplu, în secvența: ”bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase apărarea cuiva”. Sincer și direct, moș Timofte nu are intenții ascunse sau interese atunci când vorbește, de aceea cuvintele sale nu dau greș. El are putere de convingere deoarece crede cu adevărat ceea ce spune și are o bogată experiență care i-a întărit concluziile asupra personalității elevilor. Faptul că vorbește deschis îl face un om de încredere.

     Caracterizarea indirectă reiese din fapte, gesturi, cuvinte, sau din relația cu celelalte personaje. De exemplu, în secvența ”Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. Erau elevi cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de clasă”, apare caracterizarea prin intermediul faptelor personajului. Deși este corect și necruțător cu cei care chiulesc, Moș Timofte nu e insensibil sau rigid. Pentru cei care îi câștigă încrederea, paznicul este dispus să încalce regulile și chiar să se sacrifice, făcând eforturi suplimentare pe care datoria nu i le cere. El dovedește că este cu adevărat dedicat școlii și viitorului elevilor, implicându-se trup și suflet în formarea lor.

Atât prin caracterizarea directă, cât și prin caracterizarea indirectă, Moș Timofte Păstrăvanu este un personaj bine conturat. Trăsăturile sale principale precum cinstea și bunătatea se imprimă cu claritate în memoria  cititorului.

Balada populară

Textul… este o baladă deoarece are trăsăturile acestei specii literare.

Balada este o specie a genului epic în versuri cu temă eroică, haiducească, familială sau mitico-fantastică. Narațiunea este simplă și are în centru un conflict puternic. Personajele pot avea puteri supranaturale și sunt prezentate în antiteză. Finalul este dramatic și presupune de obicei sacrificarea eroului. Ca specie a literaturii populare, are caracter oral, anonim, colectiv și sincretic.

O primă trăsătură a baladei prezentă în textul ….. este narațiunea simplă și liniară, care are în centru un conflict puternic. Conform conținutului, este o baladă …….(ex: haiducească). Astfel, …..( !rezumat). Acțiunea la care participă personaje în antiteză: ………. se desfășoară conform momentelor subiectului, fiind gradată către finalul dramatic.

O a doua trăsătură a baladei în textul ”….” este caracterul oral, anonim, colectiv și sincretic al acesteia. Oralitatea este dată de folosirea arhaismelorregionalismelor și expresiilor populare : ”…..”, ”….”, precum şi de prezenţa exclamaţiilor/interogațiilor : ”…..!”. Balada ”….” este o operă literară fără autor cunoscut, fiind produsul colectiv al intervențiilor  mai multor creatori populari pe parcursul timpului .  Poezia poate fi însoțită de un cântec popular lent, iar muzicaliatea textului și simplitatea structurii sunt factori care sprijină această trăsătură :  măsură de …(5-6/ 7-8) silabe, rimă …. (împerecheată/monorimă) şi ritm trohaic.

Având în vedere narațiunea simplă cu un conflict puternic și caracterul oral, anonim, colectiv și sincretic al poeziei, putem afirma că ea aparține speciei literare balada populară.

 

 

 

Basmul popular

Opera literară  “Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm popular deoarece prezintă trăsăturile acestei specii literare.

Basmul este specia genului epic în proză de dimensiuni ample, în care apar elemente ale fantasticului, cu personaje aparţinând categoriei binelui şi răului, dotate cu puteri supranaturale, din confruntarea cărora de obicei iese învingător binele. Apar formule iniţiale, mediane şi finale, precum şi cifre sau obiecte cu valoare simbolică.
O primă trăsătură a basmului în textul dat este prezenţa fantasticului, prin elemente de miraculos şi fabulos. Astfel, în grădina palatului împărătesc creşte un pom care rodeşte mere de aur, iar hoţul merelor pârguite este imposibil de prins de “toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul să pândească”. Pe parcursul basmului apar personaje cu puteri supranaturale, cum ar fi hoțul misterios care fură merele, deși sunt păzite cu strășnicie de mulți voinici. Apar, de asemenea, obiecte magice precum merele de aur.
A doua trăsătură care face posibilă încadrarea textului în specia basm popular este confruntarea între bine și rău prin două categorii de personaje . Astfel, apar  personaje din categoria binelui: împăratul, fiul împăratului,  și din categoria răului– hoțul de mere. Cele două categorii se află în conflict, fapt ce se manifestă în fragmentul dat prin încercările repetate ale împăratului de a găsi pe cineva vrednic să înfrunte hoțul și să-l prindă, pentru a se putea bucura de merele de aur: ”Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ținut atâta sumă de bani. ” Deși probele par la început de netrecut, personajele reprezentând binele vor reuși în final să le depășească.
Având în vedere prezenţa fantasticului, precum și a personajelor din categoria binelui și a răului , putem afirma că textul dat este un basm popular.

 

 Schița

Naraţiunea „D-l Goe” aparţine speciei literare schiţa. Schiţa este o specie a genului epic în proză de dimensiuni restrânse, cu număr mic de personaje, în care acţiunea este limitată la un singur episod reprezentativ . Timpul și spațiul sunt limitate.

Narațiunea ”D-l Goe” este schiţă deoarece  la acţiune participă un număr redus de personaje: D-l Goe (personaj principal), mamiţa, mam’mare şi tanti Miţa, (personaje secundare), urâtul şi controlorul (personaje episodice). Episodul este reprezentativ pentru caracterul personajelor. D-l Goe este tipul copilului răsfăţat, obraznic, produs al unei educaţii defectuoase, mamiţa, mam’mare şi tanti Miţa reprezintă tipul parvenitelor care nu îşi depăşesc prin cultură condiţia.

De asemenea, naraţiunea ”D-l Goe…” este o schiţă deoarece se desfăşoară într-un timp şi spaţiu limitate: pe parcursul câtorva ore, de „foarte de dimineaţă”, până la opt a.m. Reperele spaţiale indică o desfăşurare limitată a acţiunii: pe peronul din urbea X, în tren , trecând prin Crivina, Periş, Buftea,  la Bucureşti, Gara de Nord.  Evenimentele se succed cu rapiditate, într-un timp scurt: pierderea biletului, blocarea în baie, tragerea semnalului de alarmă. Fiecare întâmplare completează imaginea de ansamblu a moravurilor prezentate cu umor de  narator.

Având în vedere acţiunea scurtă şi concentrată, în care este implicat un număr mic de personaje, putem afirma că „D-l Goe” este o schiţă .

Genul dramatic

Fragmentul dat din ” Omul cu mârțoaga” aparține genului dramatic.

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare destinate faptului de a fi puse în scenă. Singurele intervenții directe ale autorului în text sunt indicațiile scenice sau didascaliile. Modurile de expunere prezente sunt dialogul și monologul dramatic. Structura specifică include acte, scene și tablouri.

O primă trăsătură a genului dramatic prezentă în fragment este folosirea dialogului ca mod specific de expunere. Textul este o succesiune de replici între cele trei personaje: Varlam, Nechita și slujitoarea Fira.  Dialogul susține acțiunea și dă formă concentrată întâmplărilor. Nechita și Varlaam, doi prieteni ai lui Chirică, doresc să îl revadă după o îndelungată despărțire. În absența sa, ei împărtășesc impresii despre prietenul comun și află înformații despre acesta:nu s-a schimbat foarte mult, doar a îmbătrânit,  s-a însurat de zece ani, are copii, are în continuare aceeași mare pasiune pentru curse. Reiese nostalgia ce însoțește retrăirea unor amintiri depărtate.

O altă trăsătură semnificativă este prezența indicațiilor scenice sau a didascaliilor. Ele au rol regizoral, dar și în caracterizarea personajelor. Gesturile care însoțesc cuvintele personajului Varlam-”Dacă nu e în cuibușorul lui (arată biroul)” , ”(urcă şi apasă soneria de lângă fereastră) Poate că Ana e acasă” – arată relația sa apropiată cu Chirică, faptul că este un bun cunoscător al obiceiurilor acestuia, precum și faptul că este familiarizat cu locuința sa, îi cunoaște familia și este un apropiat al membrilor ei. Nechita, dimpotrivă, rămâne în prag, este mirat de tot ceea ce descoperă despre prietenul de demult. Fira are lipsa de tact a omului de condiție umilă, dar și sinceritatea acestuia.

Astfel, având în vedere folosirea prin excelență a dialogului ca mod de expunere, dar și a indicațiilor scenice cu scop regizoral și ca mod de caracterizare a personajelor, se poate afirma că textul dat aparține genului dramatic.