●”O scrisoare pierdută”- Comedie

 

Ion Luca Caragiale- O SCRISOARE PIERDUTĂ

170px-Ion_Luca_Caragiale_-_Foto07

 

Ion Luca Caragiale- O SCRISOARE PIERDUTĂ

 

Opera literară “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, scrisă de I.L.Caragiale-“Moliere al nostru”(Al. Piru), reprezentant al dramaturgiei în seria genurilor desăvârşite în epoca marilor clasici. “O scrisoare pierdută”(1884) este cea de-a treia comedie din cele patru scrise de autor.

Opera  aparţine realismului clasic . O primă trăsătură a acestui curent prezentă în textul dramatic analizat este înfățișarea realității societății românești a timpului cu un spirit de observație acut, care dezvăluie problemele de fond fără să le atenueze .  Atitudinea lui Caragiale față de lumea exterioară e una obiectivă, comedia reflectând  tare sociale precum manipularea  electorală, parvenitismul, fariseismul. Exclamația lui Tipătescu din finalul comediei -” Ce lume, ce lume!” este provocată de spectacolul vieții așa cum e, cu agitația iluzorie pusă în mișcare de pasiuni deșarte, iubiri, ambiții și interese. Situaţiile prin care se scot la iveală defectele sunt eterne și se repetă în afara limitelor unei epoci, de unde actualitatea viziunii autorului.

O altă trăsătură realistă a operei este crearea unor personaje vii, care ” fac concurență stării civile”, și care pot fi încadrate în tipologii. Tipurile comice create sunt: încornoratul ticăit (Trahanache), don juanul, ambiţiosul (Tipătescu), cocheta adulterină, femeia voluntară (Zoe), demagogul lătrător (Cațavencu), prostul fudul ( Farfuridi), senilul- ”mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” ( Dandanache), alegătorul  ameţit de discursuri electorale (cetățeanul turmentat ), funcţionarul public ( Ghiță Pristanda), raisonneurul ( Farfuridi, Brânzovenescu) .  Se observă o perspectiva dublă a abordării idividului: social şi moral; tiparele  sociale se întrepătrund cu tiparele caracterologice. Trahanache, de pildă, dovedește pragmatismul strategiei contrașantajului , Tipătescu este pasional, ține la principiile sale politice și este întrucâtva idealist, cetățeanul turmentat este cinstit.

Tema operei este decadența moravurilor într-o societate care cultivă valorile de fațadă.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care  Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul susținerii intereselor partidului. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a expresiei – “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.

O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să  fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă fațetă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul  partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei. Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal-Ștefan Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.

 

-Două elemente de compoziție, la alegere-

    Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat odată cu semnalarea periplului scrisoricii de amor a lui Tipătescu de la cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori,  al cărei traseu va continua şi “ aldată”.  Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţaiului Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de hazardul care serveşte interesele unora sau altora. Deşi subliniază ideea realităţii politice, personajele nu ies din caricatural, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţiile personale  servesc  binelui ţării.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la centru, plasează întreaga acţiune între două paradigme epistolare, suprarealităţi ale aleatoriului.

Limbajul personajelor e presărat cu expresii “pe cât de sonore, pe atât de minunat de improprii”( Eugen Ionescu- “Note şi contranote”). Câteva fenomene constante ce se pot recunoaşte sunt: ticurile verbale (“într-o soţietate fără moral şi fără prinţip mai trebuie şi puţintică diplomaţie”),  etimologia populară ( “scrofuloşi”,“capitalişti”), atracţia paronimică ( “renumeraţie”), pronunţia greşită (“famelie”, “andrisant”), contradicţia în termeni ( “12 trecute fix”, “după lupte seculare care-au durat aproape 30 de ani”), asociaţii incompatibile ( “curat murdar”, “industria română este admirabilă, e sublimă, putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire”), nonsensul ( “ să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica…”), truismele (“ unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără moral, va să zică că nu le are”). Aceste trăsături plasează limbajul dramatic într-o zonă a inefabilului: “Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism ”( G. Călinescu).

 

Viziunea autorului poate fi rezumată la cunoscutul enunţ “Simţ enorm şi văz monstruos”. Sub masca râsului, Caragiale realizează o radiografie fără omisiuni a  societăţii, dar şi a naturii umane. Geniul comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă. “O scrisoare pierdută”, alături de întreaga  operă, creează un univers care a pătruns în stratul cel mai profund al conştiinţei noastre culturale .

http://literaturacopilariei.ro/plumb-de-george-bacovia/