Basm- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă/basm cult

Povestea lui Harap-Alb-Basm cult

– încadrarea în orientare tematică/ prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului/ fiecăruia dintre personajele alese din textul studiat;

Încă de la debutul din 1875 cu ”Soacra cu trei nurori”, în ”Convorbiri literare”, este salutată apariția lui Creangă la Junimea astfel încât, deși nimeni nu-i dedică un studiu, devine repede cel mai caracteristic produs al Junimii, ”neprețuitul Creangă”. Timpul a consolidat această poziție privilegiată a lui Crengă între clasicii literaturii române. Prin arta povestirii sale, el a fost văzut ca ”poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune. ”-G. Călinescu, poporul fiind ”demiurgos”, autorul profund al operei sale-Garabet Ibrăileanu.

Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia în ”Povestea lui Harap-Alb”( ”Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii. Tema clasică-triumful binelui asupra răului este îmbogățită de viziunea realistă a autorului.

Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor: craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Autorul scoate în evidență psihologia personajelor. Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este, de fapt, un pretext pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de oameni, cu oamenii. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc obiceiurile verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice, interjecții: ” ghijoagă urâcioasă”, ”una ca dumneata”. Limbajul personajului principal evoluează în fapt odată cu acesta.

De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și localizat în Humulești, cronotop arhetipal al  operei.  Ilustrativă este în acest sens și relația între protagonist și antagonist, între Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zise Sfanta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își maschează cu greu malignitatea (”Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”;”Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Personajul principal, eponim, are un loc central în desfășurarea epică, celelalte personaje evoluând din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea acestuia. Ipostazele în care este prezentat pot fi asimilate etapelor inițierii (bildungsroman): fiu de crai, slugă, pețitor, împărat. Spânul este antagonistul individualizat prin limbajul insidios, malițiozitatea acțiunilor, șiretenia comploturilor, ”răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de la început, dar care este tolerat în scop formativ: ” și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”

– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care evoluează relaţia dintre cele două personaje;

Un prim episod ilustrativ pentru evoluția relației între cele două personaje este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.

– analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.

Acțiunea se desfășoară conform schemei epice a basmului. Echilibrul inițial- ”Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a salăților din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța socială: ”cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”

Harap-Alb este caracterizat in mod direct, de catre narator, de catre celelalte personaje sau prin  autocaracterizare. La inceput, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” intrucat nu are o identitate definita, urmand ca prin parcurgerea drumului initiatic sa-si gaseasca un nume. Astfel, naratorul ii evidentiaza inca de la inceput lipsa de experienta si naivitatea- ,,boboc in felul său”.  Prin intermediul autocaracterizarii, fiul craiului marturisește spanului: ,,din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata”. Batrana care il ajuta sa-si hotarasca si sa-si pregateasca plecarea i se adreseaza cu ,,luminate craisor”, fiind convinsa ca tanarul are un destin stralucit pe care trebuie sa-l implineasca, îi evidențiază calitățile morale ,  ,,puterea milosteniei si inima sa cea buna” , dar îl și dojenește numindu-l ,,slab de inger, mai fricos decat o femeie”. Fetele imparatului Verde,  ii recunosc calitatile: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o infatosare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos”, în opoziție cu Spânul: ”Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”

Totodata, Harap-Alb este caracterizat si in mod indirect, prin limbajul sau, fapte si comportament , relatia sa cu celelalte personaje si chiar prin intermediul numelui sau.  Fiu iubitor si dornic sa obtina aprecierea tatalui, se supara si se intristeaza cand vede rusinea acestuia, si se hotaraste să-i obtină aprobarea: ,,nu m-oi mai intoarce, să stiu bine ca m-oi intalni si cu moartea in cale”. Relatia cu celelalte personaje dezvaluie caracterul nobil al lui Harap-Alb. El este respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice,,era tovaras, era partas la toate,(…) prietenos cu fiecare”.

Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va  reface constant organicitatea.