Rezolvare Vaslui cls a X-a

CLS a X-a

  1. Deoarece basmele sunt parte a memoriei colective, a ceea ce Jung numește “inconștient colectiv”, ele corespund unui set de scheme narative arhetipale. În primul text, motivele specifice basmului sunt: echilibrul iniţial, factorul perturbator, prejudicierea- grădina cu miracolul vegetal- pomul înalt cu roade „tainice”; superioritatea voinicului prin inteligenţă şi pricepere (pregătirea timp de trei zile, producerea uneltei ajutătoare- căţărătoarea), apariţia personajelor adjuvante- bătrâna înţeleaptă.

În cel de-al doilea text, motive specifice schemei basmului  sunt: vagul toponimic, lipsa indicaţiilor geografice precise, folosirea obiectelor fermecate ( buzduganul), dublarea peisajului real cu unul fantastic, specific unui „alt tărâm”, cu elemente mineralizate, preţioase –„castel de aramă”, „nisip de aur”,” luntre aurită „,   jurământul-  frăţia de cruce între cei doi feciori de împărat.

  1. Textul lui Ioan Slavici este preponderent narativ, cu accent asupra epicităţii desfăşurate simplu, liniar. Cronotopul mistic este fixat cu ajutorul elementelor de deixis spaţial ( acolo, în curtea), temporal ( odată, în timpul) specifice, nedeterminate. Tehnica înlănţuirii cronologice este însoţită de o scurtă inserţie, prin care se rezumă povestea copacului fermecat. Dialogul punctează relaţia între personaje-Împăratul, Danciu, bătrâna, dramatizează acţiunea, conferă veridicitate, şi reprezintă o modalitate de caracterizare indirectă, sugerând aroganţa împăratului şi buna cuviinţă a personajului principal.

Textul basmului eminescian este preponderent descriptiv. Deşi preia clişee ale literaturii populare, descrierea este aici “etat d ame”, oglindă a atitudinii romantice în faţa peisajului fantastic. Deşi are funcţie narativă, anunţând progresia intrigii, pauza descriptivă din fragment îndeplineşte în principal o funcţie expresivă, subliniind prin acumularea de figuri de stil-epitete, comparaţii,metafore,  imagini artistice-vizuale, auditive, sinestezice („tremurau cântece mândre şi senine”) percepţia edenică, arcadică a  tărâmului de poveste. Dialogul are în principal rolul de concentrare epică şi caracterizare a personajelor, iar naraţiunea trece în plan secundar.

  1. Formulele de adresare au un rol important în iniţierea dialogului şi pot influenţa menţinerea şi chiar încheierea acestuia. Observăm o mare varietate a formulelor de adresare în cele două texte, în funcţie de tipul de relaţie ce se stabileşte între conlocutori, dar şi de personalitatea acestora. În primul text, formele de adresare ţin de limbajul popular şi de specificul relaţiei între oamenii simpli, indiferent de statutul conferit în diegeză . În replica împăratului, folosirea directă a unui deictic personal: “tu”- arată simpliatatea ţărănească a limbajului acestuia, superioritatea afişată şi minimalizarea rolului interlocutorului. În schimb, în replica lui Danciu, apelativul cu valoare afectivă “bunică dragă”  vădeşte  nu numai respect faţă de vârsta bătrânei, ci şi preţuire duioasă,  şi, poate,  intenţia persuasivă a personajului de a obţine ajutorul pe care ea îl poate acorda.

Formulele de adresare din textul eminescian ţin de registrul cult, protocolar, corolar  al originii nobile a celor doi fii de împărat. Făt-Frumos, idealul suprem de frumuseţe şi inteligenţă, este numit cu acest titlu ce-i devine emblemă unică. În schimb, interlocutorul său  este apelat cu vocativul generic “împărate”. Deşi intenţia iniţială este de duşmănie ireconciliabilă, Făt Frumos dovedeşte purtare aleasă respectându-şi adversarul în adresare şi folosind formulele de iniţiere a dialogului conform  etichetei.

3. Eseu real-fantastic

În literatura populară,  fantasticul este convențional, previzibil, desfăşurat pe scheme arhetipale. Prin convenţia basmului, cititorul este prevenit de inserţia miraculosului şi fabulosului în diegeză, tratat în regim firesc, şi acceptă acest pact, fără a fi tulburat de apariţia supranaturalului. Literatura fantastică modernă, prin opoziţie, cultivă misterul, suspansul, incertitudinea, deoarece fenomenele care ies din limitele realului sunt inexplicabile şi produc o stare de tensiune pesonajelor, cititorului, naratorului însuşi. Prin echivocul şi prin incertitudinea pe care le întreţine, neelucidate, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire de basm, care înfăţişează lumi sferoide, închise.

Încă din cele mai vechi timpuri, cultura şi spiritualitatea umanităţii a inclus trimiteri la o altă realitate, ca formă aspiraţională, compensare a naturii limitative,  manifestare a imaginaţiei ( greacă phan-tastikos-privitor la imaginaţie) sau a intruziunii inexplicabilului în viaţa reală. Oricare ar fi motivarea apariţiei sale, literatura şi arta în general au fost terenuri fertile în care s-a dezvoltat tema fantasticului în cele mai variate forme. Pictura şi sculptura antichităţii, Renaşterii sau Iluminismului sunt populate de reprezentări ale personajelor mitologice, printre ele numărându-se cele mai cunoscute capodopere ( Sfinxul, Venus din Milo, Atlas, “Unirea Pământului cu apa”- Rubens)  iar literatura –populară sau cultă  – greacă, latină, persană, sumeriană, arabă, egipteană -creează un colaj al poveştilor şi legendelor în care fantasticul respiră  “à l’aise » .

În cadrul literaturii universale, fantasticul apare în literatura greacă, îndeosebi în poemele homerice Iliada şi Odiseea, se dezvoltă apoi în Evul Mediu şi în Renaştere.Romantismul, prin inspiraţia, preţuirea şi valorificarea folclorului, stimulează dezvoltarea prozei fantastice, în general. Apare ca specie basmul cult în operele Fraţilor Grimm, Andersen, Charles Perrault,  dar şi opere cu caracter fantastic la  E.T.A. Hoffman, scriitorii mişcării „Sturm und Drang” , Goethe, Schiller ( în prima perioadă a creaţiei), E.A. Poe.În secolul al XX-lea, fantasticului evoluează spre absurd, fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de complexe. Literatura ştiinţifico-fantastică se dezvoltă mai ales în ultimele decenii ale acestui secol, anticipând diverse domenii ştiinţifice şi tehnice prin transfigurare artistică.              În literatura română întâlnim elementele ale fantasticului în creaţia lui MihaiEminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Gala Galaction, Al. Philippide, Mihail Sadoveanu ş.a. Fantasticul cu substrat mitic sau filozofic apare în opera lui Mircea Eliade, VasileVoiculescu, Stefan Bănulescu, iar cu caracter de anticipaţie este ilustrat de Victor Kernbach,Vladimir Colin, Mihu Dragomir ş.a.

Aşa cum observă Roger Caillois, basmul şi proza fantastică modernă, cu vârste şi identităţi diferite, găsesc drumuri diferite pentru manifestarea aceleiaşi categorii estetice. Punctul comun de la care pleacă cele două specii literare este  mitologia. Fantasticul mitologic românesc îşi are rădăcinile în folclor. Basmul se depărtează treptat de originea sa, desacralizându-şi conţinutul, părăsind zeii şi eroii mitici, păstrând elementul supranatural  şi exacerbând epicul imaginativ. Fantasticul se umanizează, iar realismul atinge un apogeu în basmul nuvelistic. Am putea spune ca basmul porneşte de la fantastic, pe care îl acceptă ca firesc,  dar tinde către sugestia realităţii. Proza fantastică, dimpotrivă, are ca punct de plecare realitatea, dar tinde către revelarea fantasticului dincolo de lumea fenomenologică. Conform conceptelor postulate de Mircea Eliade, în literatura fantastică,  “fenomenologia sacrului” vizează revelarea sacrului în profan, existenţa unor “universuri paralele lumii de toate zilele şi care se disting în primul rând printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului”.

În basme, fantasticul este tratat în mod realist , poveştile lui fiind caracterizate prin „originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate” (G. Călinescu). Eroii lui Creangă sunt fantastici în măsura în care aspiraţiile omului sunt fantastice. Setilă, Gerilă, Flămânzilă prezintă doar exagerări pantagruelice ale unor dorinţe de a sărbători viaţa din plin. Calul vorbeşte ca un înţelept al satului, iar ursul, cerbul, crăiasa albinelor şi a furnicilor sunt doar reprezentări teriomorfe ale unor îndeletniciri străvechi- albinăritul, grădinăritul, vânătoarea.  În literatura fantastică, dimpotrivă,  proza debutează de obicei cu elemente ale realităţii prozaice, în care apare fantasticul ca „ruptură a coerenţei universale”, „agresiune care sfarmă stabilitatea lumii”. Un exemplu relevant este nuvela „La ţigănci”, unde primul episod nu lasă să se întrevadă nimic din tema ieşirii din timp şi spaţiu, tăirea în două planuri existenţiale. Pe fondul atmosferei caragialeşti a unui Bucureşti torid, Gavrilescu, antieroul, insul banal, obişnuit, trăieşte o experienţă iniţiatică, prin care se sacralizează lumea lui Mitică. Ceea ce este relevant e întreţinerea ambiguităţii, confuzia continuă a personajului, lipsa explicaţiilor raţionalităţii. Singurele repere sunt diferite „semne”şi simboluri, replici aluzive şi eliptice care sugerează fără să lămurească. Spre deosebire de basm, unde conflictul se rezolvă, eroul este răsplătit, proza fantastică lasă întrebările deschise, pentru că un răspuns cert ar transforma fantasticul în genuri învecinate, fie „straniu”, fie în „miraculos”( Tzvetan Todorov).

În concluzie, atât literatura fantastică, cât şi basmul, reprezintă aspiraţii ale omului de a pătrunde în „ acel omniprezent, statornic dincolo în în lumea fenomenală a lui dincoace ”( Eugen Simion), ca nevoie de biruire a unei condiţii simţite ca restrictive şi limitative, de a descoperi acel altceva de dincolo de lucruri. Sau poate fi  manifestarea exterioară a adevărului interior exprimat de Camil Petrescu: „sufletele noastre îşi duc în eternitate tainele singulare „…