Umanism

Umanismul ieri și azi

Din punctul meu de vedere, Umanismul are două accepțiuni. Una vizează strict curentul spiritual ce stă la baza Renașterii și care s-a manifestat între secolele XV-XVII, având ca idei modelatoare întoarcerea la valorile Antichității-în special ale culturii greacă și latină, cultivarea umanioarelor(limbilor greacă, latină, ebraică) și a temelor naturii, gloriei și virtuții; cealaltă vizează o filozofie de viață complexă ce are în centru omul și încrederea în afirmarea liberă a personalității sale, precum și în capacitatea lui de cunoaștere, de toleranță și de iubire.
Având în vedere prima accepțiune, umanismul e legat de nume precum Erasmus din Rotterdam, Rabelais, Thomas Morus, Grigore Ureche, Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, de Reforma religioasă și politică, de picturi, sculpturi și realizări arhitecturale renascentiste celebre (Mona Lisa, Capela Sixtină sau Piața Sfântul Petru) . Pornind de la cea de-a doua înțelegere, umanismul e legat de Om și de încrederea în potențialul lui de devenire, de strădania lui de ” a deveni liber prin omenescul lui și de a-și afla în aceasta demnitatea”( Heidegger). Prima accepțiune ține de o epocă anume. Cea de-a doua, de o mentalitate permanent valabilă.
Astfel, aspectele umanismului istoric sunt extrem de clare și ușor de înscris în formule prestabilite, spre deosebire de manifestările umaniste în general . De exemplu, e știut că în scrierile cronicarilor români țin de umanism ideile referitoare la omul universal, la legătura cu natura, admirația pentru antichitate, rolul educativ al istoriei, susținerea romanității și a latinității țărilor române, prezența conceptului de glorie și a modelului eroic. În schimb, umanismul ca mod de viață e mai greu de înscris în paradigme și poate să se manifeste în cele mai diferite contexte de viață. De la primul ”te iubesc” , până la toleranța și respectul acordat rivalului într-o polemică oarecare, de la încurajarea și încrederea acordate de un părinte copilului său, până la aplicarea sistemelor democratice în guvernarea statală.
Umanismul istoric și prelungirea sa, Iluminismul, au oferit umanității o moștenire dinamică și oarecumva contradictorie. Ca orice curent, a intrat în declin și unele dintre ideile sale au făcut obiectul satirei sau chiar al dezaprobării. Asemenea lui Candide al lui Voltaire, concepțiile umaniste parcurg un drum sinuos de roman picaresc punctat de iluzie, autoiluzie, deziluzie, încredere optimistă în om și scepticism rațional. Încurajările umaniste au dat avânturi noi, dar nu au rezolvat problemele lumii. În locul exaltării afirmației leipniziene ”Totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile”, Voltaire propune în final mai pragmaticul ”Trebuie să ne cultivăm grădina”. Pe de altă parte, dacă iluminiștii văd în umanism o trecere din întuneric la lumină, o trezire din somnul dogmatic al Evului Mediu, romanticii, dimpotrivă, resping claritatea și raționalismul umanist și idealizează umbra gotică a Evului Mediu. În schimb, principiile umanismului ca mod de înțelegerere a lumii și a vieții rămân întotdeauna valabile și nu pot fi infirmate de moda curentelor culturale.
În concluzie, Umanismul a avut apogeul său, meritele sale și lipsurile sale. Însă, dincolo de acestea, rămâne o concepție de viață ce derivă din convingerile umaniste care va traversa timpul și care își va găsi mereu cele mai diverse forme de manifestare.