Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Lucian Blaga
Lucian Blaga, poet, filozof, dramaturg face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei interbelice.
Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul ”Poemele Luminii” (1919), aparține modernismului interbelic de tip expresionist.
O primă trăsătură a modernismului în text este dublarea discursului liric cu unul filozofic. Blaga consideră că poezia trebuie să aibă conținutul consistent al ideii . Atitudinea poetică din ”Eu nu strivesc corola…” își găsește forme de expresie în sistemul filozofic întemeiat mai târziu . El propune o nouă viziune metafizică, în care optează pentru destinul creator al omului , și pentru cultivarea misterului, ca strat de adâncime al existenței (teoria minus-cunoașterii). Cunoașterii paradisiace– bazate pe rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea luciferică-bazată pe intuiție și pe afectivitate- și optează pentru cea din urmă.
La nivel formal, poezia aparține modernismului prin inovația prozodică și eliberarea de rigorile poeziei clasice: folosirea versului alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea tehnicii ingambamentului creează un ritm amplu, cuprinzător. Singurele două majuscule folosite la începutul versurilor pentru a marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica lui Mallarme de sugestie prin detaliu tipografic.
Tema textului este cunoașterea prin creație.
O primă idee poetică vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor universale. Această atitudine este descrisă în opoziție cu ceilalți și se organizează în jurul negației ”nu”-”nu strivesc, nu ucid”. Poetul refuză raționalul și optează pentru iraționalitate. Într-o orgolioasă afirmare expresionistă, pronumele personal ”eu” ( cu funcție emfatică) deschide poemul, fiind reluat de șase ori pe parcursul textului. Statornicind poziții liniștitoare, cunoașterea paradisiacă -prin rațiune- distruge farmecul intrinsec al întrebărilor legate de viață, natură, frumos (”flori”), cunoaștere, contemplație poetică (”ochi”), cuvânt (” buze”), moarte ( ”morminte”).
O imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește de la metafora luminii. Lumina reprezintă cunoașterea. Comparația ”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” este ilustrativă. Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic peisajului nocturn. În mod asemănător, abordarea poetică lămurește parțial obiectul cunoașterii, dându-i un farmec care altfel ar scăpa observației. Astfel , ” tot ce-i ne-nțeles/se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari”.
Titlul, reluat în primul vers, este relevant pentru textul liric deoarece exprimă dorința poetului de a proteja misterele lumii. Dezicerea de atitudinea celorlalți în titlu este reflectată de imaginea unui gest de inutilă violență: strivirea-distrugerea- unei flori . Metafora ”corolei de minuni” sugerează perfecțiunea, esența vieții ( cercul este figura geometrică pe care mai târziu Marele Anonim o alterează pentru a stabili limitele umanului în ”Diferențiale divine”). Puternica adeziune la această atitudine poetică este astfel enunțată programativ și explicitată pe parcursul poeziei.
La nivelul figurilor semantice, poezia lui Lucian Blaga se caracterizează prin metaforism , intelectualizare a emoției și folosire de simboluri de maximă abstractizare. Cuvintele sunt resemantizate și aduse într-un câmp al transcendenței. Blaga cultivă metafora revelatorie, limbajul devenind parte a metafizicii cunoașterii: ”nepătrunsul ascuns”, ”adâncimi de întuneric”, ”întunecata zare”, ”sfânt mister”. Limbajul capătă o sarcină mitică.
Arta poetică modernistă ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă atitudinea căreia autorul îi va rămâne fidel pe tot parcursul său poetic și filozofic și din care va evolua întreaga sa operă.