Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Camil Petrescu
Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este un roman subiectiv, de analiză psihologică. El aparține modernismului și răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului românesc în perioada interbelică.
O primă trăsătură a modernismului în text ( subiectivității/ romanului psihologic,etc) este redactarea discursului la persoana I. În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, respinge romanul de tip tradiţional, raționalist și tipizant, în favoarea romanului subiectiv, la persoana I: “ Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Camil Petrescu susţine libertatea construcţiei romanului, după modelul lui Proust. Naratorul-personaj Ștefan Gheorghidiu redă experiențele trăite din perspectivă proprie, interioară. Astfel el are libertatea de a-și exprima gândurile neîngrădit, conform fluxului formării lor.
O altă trăsătură a modernismului ( romanului psihologic, etc) ține de percepția subiectivă a timpului. Pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv, compoziţia folosește un artificiu – analepsa- pentru a lega cele două părţi- ”Ultima noapte de dragoste” și ”Întâia noapte de război”. Dacă primul capitol aparţine planului războiului, celelalte capitole din prima parte dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. Deși aflat în spatele liniei frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa de iubire cu Ela. Abia în cea de-a doua parte, timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa războiului este mult prea intensă pentru a putea fi pusă în umbră de drame interioare.
Tema romanului este condiția intelectualului în căutare de absolut într-o societate inferioară.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de parvenitism, incultură şi suficienţă. În casa mare ca o cazarmă, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia și de a scoate la iveală ipocrizia comentariilor. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache. Acesta îi va lăsa ulterior cea mai mare parte din moștenire.
Un alt episod ilustrativ pentru tema romanului este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei, la cele moderne, care lasă libertate femeii. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta că fiecare îşi poate retrage partea de suflet investită într-o relaţie, în aceeași formă și cantitate ca înainte de contopire. Iubirea este văzută ca un proces ireversibil, care transformă .
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. „Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin . Însă Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută și se descoperă pe sine. Experiența războiului are valoare formativă. În urma acesteia, ca un triumf moral, Gheorghidiu va renunța la o iubire toxică ce ar fi putut să-l ducă în pragul crimei. Există și un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. De asemenea, în plan secundar, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, pe care eroul îl rezolvă cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Limbajul prozei narative este alt element semnificativ al textului. Acesta este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu își propune să scrie cât mai autentic, ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”. Totuși, se observă frecvența comparaţiilor ce dau plasticitate ideilor abstracte : ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, atenţia şi luciditatea sporesc suferința, așa cum, ”de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”. Astfel, tensiunea intelectuală a scrisului caracterizează această lungă meditație asupra societății, vieții, morții sau sensului iubirii.
Ultima noapte de dragoste este un roman modern de factură proustiană, care aduce în atenție condiția intelectualului, introducând un nou tip de personaj în literatura română.