Ion-Liviu Rebreanu

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele precum Zestrea, Ruşinea, Dintele, Răfuiala sau Proştii,  apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu în 1920  “ rezolvă o problemă şi curmă o controversă”  (Eugen Lovinescu) . În  epocă, Eugen Lovinescu formulează principiile modernismului şi ale teoriei sincronismului, în timp ce Călinescu militează pentru romanul obiectiv iar sămănătoriștii pentru proza și poezia tradiționalistă.

În acest context,  Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român într-o manieră modernă, propunând un roman salutat de critica vremii ca ” cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ”( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor sale pentru pământ, determinat social şi economic de posesiunea acestuia în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului– este dublată de tema iubirii și a familiei.

Viziunea autorului poartă amprenta manifestului enunţat ideologic în articolul Cred (1924) şi în discursul de primire în Academia Română- Laudă ţăranului român (1934) : „  Pentru mine arta … în­seamnă creaţie de oameni şi de viaţă… Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume”.

Apartenența la tipul de creație  realist-obiectivă se oglindeşte în specificul perspectivei narative: relatarea la persoana a III-a, de către un narator omniscient,omniprezent. “Divinitate centrală a unui sistem teocentric” (Nicolae Manolescu) naratorul este detaşat, obiectiv,  creează senzaţia plenară a vieţii prin veridicitate şi verosimilitate şi cunoaşte de la început sfârşitul fiecărui personaj, conform destinului din care acesta nu poate ieşi. La Rebreanu, lumea există şi atât. Autorul lasă să vorbească lucrurile ele însele, fără adaos auctorial. Înfruntând cu mult curaj  “urâtul şi dezgustătorul” ( Tudor Vianu), realismul lui Rebreanu are pe alocuri accente  ale naturalismului rus şi francez, ţăranii săi coborând mai mult decât din lumea ţăranilor lui Balzac, din cea a lui Émile Zola.

Relaţia incipit-final susţine specificul  realist-obiectiv al operei . Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie … , ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, semn al omniscienței auctoriale.  Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese “bătătorit” din sat- “câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”,  şi se pierde în “şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a vieții.

• ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;

Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei . Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, conform unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, relaţiile de familie,  economice, culturale, relaţiile cu autoriatea austro-ungară, etc.

Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminica sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă.  Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de jucători, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, “ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei , dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi .  Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l “cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i de fapt  planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercursiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale . Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi  merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută “cu voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.  Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În “Laudă ţăranului român”, Rebreanu leagă  ţăranul de pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia,  dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.

• prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

Viziunea realistă a autorului se răsfrânge în construcţia acţiunii. Pe scurt, povestea are la bază dorinţa unui ţăran sărac, dar harnic, de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi satisface setea de pământ, pentru că “toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”. Ascultând glasul acestei dorinţe primordiale, el seduce o fată bogată, pe care nu o iubeşte, silind pe tatăl acesteia -Vasile Baciu- să  permită căsătoria lor. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul  Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit. Ion devine un personaj complex prin faptul că nu se limitează la satisfacerea primei sale pasiuni. Îşi doreşte, cu aceeaşi încrâncenare, satisfacerea glasului iubirii, din nou o imposibilitate, deoarece Florica, prima sa iubire, este acum căsătorită cu George Bulbuc. În încercarea de a se împotrivi destinului său, de a stabili o ordine proprie, subordonată ambiţiei şi dorinţelor sale, Ion încalcă legi nescrise. Determinând moartea Anei, care, conştientă că este înşelată, se spânzură, a copilului său Petrişor prin neglijenţă şi  ridicând mâna împotriva părinţilor, revoltându-se împotriva binefăcătorului său-învăţătorul Herdelea, comiţând adulter, Ion suportă în final pedeapsa implacabilelor legi ale vieţii. Nu întâmplător este ucis cu o sapă, unealtă legată de pământul care îl supune pentru ultima oară. Pământurile lui Vasile Baciu ajung ale bisericii.  Povestea familiei învăţătorului Herdelea,  în plan secundar, lupta acestuia cu autorităţile austro-ungare, cu preotul Belciug, cu provocarea măritişului fetelor, sau episoade din viaţa altor personaje precum Dumitru Moarcăş, Savista oloaga, George Bulbuc, Florica  sau alţii completează imaginea vieţii, ilustrând desfăşurarea ei multiplă, multidirecţională şi intercondiţionată.

Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci după alt “bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu,pentru o brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea  personajului în final.

Respectându-şi  concepţia  despre  literatură,  Liviu  Rebreanu  a  creat,  prin  romanul  „Ion”  o operă durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. Impresia finală  este aceea a unei experienţe plenare: ” Romanul Ion e un poem epic…o capodoperă de măreţie liniştită. ”( George Călinescu). Rebreanu este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o  perioadă  când literatura  română îşi  îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.

http://literaturacopilariei.ro/enigma-otiliei-tema-si-viziunea-despre-lume/