Filmele, mai ales cele americane, debordează de clișee.  Uneori te prefaci că nu le recunoști sau că e firesc să tot apară. Alteori te plictisesc. Poate te enervează nerealismul unora dintre ele. Cert e că sunt mereu, din belșug. Deschid o listă la care se pot adăuga și altele, dacă le-ați observat.

1. Eroul e ocrotit și toată lumea moare în jur, doar el scapă mereu. Eroul se află într-o bulă fericită care îl face să fie ocolit de orice nenorocire vitală. Plouă cu gloanțe, prietenii apropiați cad la datorie, dușmanii mor, doar eroul are o manta invizibilă. Își scrântește câte ceva. încasează gloanțe, își dislocă vreun umăr, și aleargă de mama focului să salveze planeta cu rănile după el.  Nu zic, entuziasmant, dar…so realistic!
2. Rolul prietenei. Nu știu de ce, mă enervează la culme rolul prietenilor fără personalitate, fără probleme, al căror scop principal în viață e să fie la dispoziția protagonistului, să îl descoasă cu privire la ” dramele” lui, să îl sprijine, să îi deschidă ochii, să se sacrifice la nevoie, într-o poveste unilaterală. O prietenie e muult mai dificilă de atât. Prietenii din filme nu costă nimic, și încurajează egoismul.
3. Cursa finală la aeroport, pentru lămurirea sentimentelor. Deci explicațiile dificile nu se pot realiza optim decât în mijlocul unei mulțimi, pe aeroport, în gară, în avion, în piața San Marco, până atunci eroul e într-o negare nesfârșită, ca să nu zic prostie. El are brusc în al paisprezecelea ceas o epifanie, și dintr-o dată calea-i este luminată. Aleargă, se împleticește. Când ajunge,  împăcarea trebuie să fie validată și aplaudată de o mulțime amorfă, care habar nu are de viața reală a celor doi. Nu înțeleg de ce nu se pot împăca acasă, în liniște. ( Să nu se înțeleagă greșit, bineînțeles, mă bucur mereu de scenă, ca de un foc de artificii care nu înlocuiește luna, dar e spectaculos trei minute. Numai că l-ai văzut atât de des, cu aceleași artificii… )

4. Diferențele majore până la declararea sentimentelor. Eroii sunt la poli opuși ca gândire, comportament, valori de viață, etc și au o mulțime de diferende vecine cu moartea până când capitulează și se iubesc. Dup-aceea, toate se topesc ca și cum n-ar fi existat sau nu există. Realitatea e că fix nimeni nu se schimbă peste noapte . După consumarea ”fericirii”, diferențele rămân acolo, stabile. Cei doi nu aveau probleme fundamentale din cauză că încă nu se iubeau, ci din cauză că așa erau ei. Și…  ghici ce? așa rămân ei și după ce se iubesc. Bineînțeles, se poate trece peste cu efort, reziliență, tracasare, răbdare și… negare chinuită. Dar cu niște nopți lobotomizante?

5. Prelungirea la infinit a conflictului, care te obosește maxim două ore și își descâlcește toate ițele  într-un minut la sfârșit. Unele filme sau seriale au această disproporție frustrantă între problemele care se complică iar și iar o mulțime de timp și apoi dintr-o dată se luminează parcă dintr-o obligație a finalului, expediată rapid. Măcar să ne bucurăm un pic după atâta tensiune, să reintrăm în normal…

6. Excesul de… Excesul de iubire, de lacrimi, excesul de violență, excesul de teroare, etc. Chiar excesul de gaguri sau de râs. Viața are suișuri și coborâșuri. Deși nu-s ca-n viață, filmele sănătoase ar trebui să echilibreze măcar un pic ingredientele. Mereu mă gândesc ce minte au regizorii sau scenariștii care duc excesiv acțiunea doar într-o zonă a existenței. Trebuie să fie destul de greu să locuiești acolo.