Povestea lui Harap- Alb
În epoca marilor clasici, Creangă ocupă o poziție privilegiată, reprezentant al dezvoltării speciilor literare povestire și basm, fiind văzut ca cel mai caracteristic produs al Junimii, ” neprețuitul Creangă” ( Titu Maiorescu) .
Autorul preia în ” Povestea lui Harap-Alb” schema basmului popular, dar o îmbogățește prin viziune realistă și umor dialogic, realizând un basm cult exemplar.
Caracterul cult al textului lui Creangă /Realismul basmului lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său este localizat, conform unui ” drum al amintirii” , în spațiul satului humuleștean ( cronotop semnificativ). Fără a avea puteri supranaturale, Harap-Alb este doar un flăcău din Humulești la vârsta însurătoarei, pornit pe drumul maturizării. Nici Spânul nu are puteri magice, este doar omul lingușitor, mincinos și abuziv, care își ascunde cu greu malignitatea. Calul sau Sfânta Duminică sunt bătrânii înțelepți ai satului. Crăiasa albinelor și crăiasa furnicilor amintesc de vechi îndeletniciri precum apicultura și grădinăritul. Chiar monștrii au calități deosebite, dar deloc neobișnuite în varietatea lumii satului.
Caracterul cult al basmului / Realismul textului este dat, de asemenea, de fixarea prin detalii semnificative a trăirilor personajelor, diferit de schematismul basmului popular. Harap-Alb se plânge ca omul bun confruntat cu nedreptăți, craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roșu este aspru, cârcotaș. Personajele sunt vii și convingătoare, trăind prin replicile lor. De fapt, limbajul personajului principal evoluează odată cu trăsăturile sale : ” ghijoagă urâcioasă”, ”una ca dumneata” – în comparație cu: ” căluțul meu drag”, ”măicuță”.
Tema basmului este lupta dintre bine și rău. Din punctul de vedere al eroului, tema poate fi maturizarea ( bildungsroman).
Un prim episod ilustrativ pentru tema basmului este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Ignorând răul, fiul de crai, ”boboc în felul său la trebi de aieste” se lasă convins de Spân și coboară în fântână. Prins în capcană, el acceptă pactul Spânului. Jurământul pe ascuțișul sabiei- simbol heraldic, cavaleresc, închide episodul în limitele sacrului. Harap-Alb va fi obligat de propriul cod moral să-și respecte până la sfârșit cuvântul dat. Schimbarea identității sale înseamnă sfârșitul unei etape existențiale și începutul alteia.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului inițial. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, ultima, cea mai grea, fiind aceea de a duce Spânului pe fata împăratului Roș. Fata îl deconspiră pe Spân , iar acesta retează capul lui Harap-Alb. Este apoi aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția cu bunătate și dreptate. A învățat răbdarea, valoarea prieteniei, înțelegerea celui necăjit. Astfel are loc infirmarea mentalității abuzive a Spânului și triumful moral al binelui asupra răului .
Un element de structură relevant pentru text este conflictul. Specific basmului, el se desfășoară prin confruntarea a două categorii: a binelui – din care fac parte Harap-Alb, calul, Sfânta Duminică, fata lui Roșu-Împărat, craiul, Verde-Împărat, fiicele acestuia, crăiesele albinelor și furnicilor, monștrii, și a răului -din care fac parte Spânul și Împăratul Roș. Conflictul între cele două categorii are rol formativ: ”Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” îi spune calul lui Harap-Alb. Acest conflict se finalizează, firesc, prin victoria categoriei binelui și răsplătirea eroului.
Un alt element de structură relevant este titlul, deoarece anunță convenția textului- ”Poveste”, pregătind cititorul pentru intruziunea firească în realitate a imaginarului de tip fantastic. De asemenea, titlul atrage atenția asupra tipologiei personajului principal – ”Harap”- ucenic, slugă care învață a sluji pe alții, ” Alb”- pur, nealterat de poziția temporar inferioară. Asocierea paradoxală a termenilor subliniază caracterul emblematic al poveștii eroului .
Prelucrând nuclee narative universale , Creangă se dovedește un autor original, fără urmași similari în linie artistică, ce își transmite prin ” Povestea lui Harap-Alb” concluzia pozitivistă conform căreia lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea.
