Enigma Otiliei- de George Călinescu- Roman interbelic, realist-balzacian

Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , “Enigma Otiliei”  aparţine literaturii interbelice, fiind un roman realist de factură balzaciană .

O primă trăsătură a realismului  prezentă în roman este  tipologizarea personajelor. Încă de la început se profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri verbale- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul  ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix), aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Personajele sunt construite în jurul în jurul unei trăsături dominante și devin reprezentative pentru o întreagă categorie socială sau umană,  conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte.

Viziunea  realistă este scoasă în evidență de structura circulară,  în sistem închis a romanului . Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu,  şi zece ani mai târziu. În secvența din incipit casa lui Giugiuveanu e un document sociologic şi moral. Ea arată incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea. Peste ani, după moartea lui Costache, când  Felix va regăsi strada Antim,  casa  va fi ” leproasă și înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a timpului. Finalizarea unui ciclu al vieții este confirmată de reformularea  replicii lui Costache Giurgiuveanu din secvența de debut: ” Nu-nu-nu știu…nu-nu stă nimeni aci…”/ „Aici nu stă nimeni!”.

Tema principală este cea a moștenirii și aparține realismului. Ea este dublată de alte teme și motive specifice: paternitatea, familia burgheză, parvenitismul.

Un prim episod care reflectă tema romanului este acela al întâlnirii lui Felix cu celelalte personaje. Din discuțiile lor reies trăsăturile fiecăruia. În odaia încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află  cei care vor avea un rol important în roman. Naratorul notează minuţios fiecare aspect semnificativ: familiaritatea neobişnuită a  gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea, răutatea și atacurile Aglaei, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.

Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile de la dulapuri, plătind cu greu doctorul, neputincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse , cu spiritul negustoresc neadormit, oferind lui Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecție. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă  şi veghează asupra moştenirii. Episodul concentrează epic schema întregului roman.

Conflictul oglindeşte specificul romanului realist. Aglae Tulea devine un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze. Există un conflict între ea , Costache şi Otilia, pentru moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru pretendenţii la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul ambițios cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, şi maturul bogat și resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de bildungsroman operei. Alegând ca variantă mai realistă pe Pascalopol, Otilia îl învață pe tânăr că iubirea nu e suficientă fără compatibilitatea obiectivelor.

Semnificative pentru construcția romanului sunt instanțele comunicării narative. Romanul depăşeşte  modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al romancierului privind viaţa,  celălalt- “literatura însăşi”. Personajele sunt caracterizate direct și indirect, conform schemei tipologiei lor. Unele, precum Costache Giugiuveanu, depășesc trăsătura dominantă, personajul fiind un avar capabil de iubire sinceră pentru fata lui vitregă.  În caracterizarea Otiliei se folosesc tehnici moderne, care dau ambiguitate personajului principal. Otilia va rămâne, în final, o enigmă, ca viața însăși.

George Călinescu realizează prin Enigma Otiliei un roman realist balzacian original, care depășește prin viziune, inovații și elemente de modernitate punctul de plecare al modelului inițial.