Povestea lui Harap-Alb-Basm cult
Încă de la debut, apariția lui Creangă la Junimea este general salutată, astfel încât, deși nimeni nu-i dedică un studiu, devine repede cel mai caracteristic produs al Junimii, ”neprețuitul Creangă”. Timpul a consolidat această poziție privilegiată a autorului între clasicii literaturii române. Prin arta povestirii sale, el a fost asociat cu ”poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune. ”-G. Călinescu, creatorul popular fiind văzut ca ”demiurgos”, autorul de substrat al operei sale-G. Ibrăileanu.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia în ”Povestea lui Harap-Alb” schema populară, dar o transferă în registrul cult prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
Realismul viziunii/ Caracterul cult al basmului este dat de fixarea prin scoaterea în evidență a psihologiei personajelor: craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Împărații n-au rigiditatea tradițională, au umor și înțelepciune, sunt ironici și autoironici sau par opaci, dar și atunci vădesc o mecanică sufletească omenească, populară. Firul epic este, de fapt, un pretext pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de oameni, cu oamenii. Limbajul le individualizează personalitatea. Caracterul lui Harap-Alb evoluează, în fapt, odată cu limbajul său- ” ghijoagă urâcioasă”, ”una ca dumneata”, ” căluțul meu drag”, ”măicuță”.
De asemenea, realismul lui Creangă/ caracterul cult al textului lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e localizat, conform unui ” drum al amintirii” , în spațiul humuleștean- cronotop arhetipal. Ilustrativă este în acest sens relația între protagonist și antagonist, între Harap-Alb și Spân. Fără a avea puteri supranaturale, Harap-Alb este doar un flăcău din Humulești care parcurge un drum al maturizării necesare, și care dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zise Sfanta Duminică..”). Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv, cu o atroce dorință de parvenire, care își controlează cu greu malignitatea (”Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”; ”Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Probele și adjuvanții amintesc de vechi îndeletniciri ale societății patriarhale: grădinăritul, vânătoarea, apicultura, creșterea animalelor. Chiar monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar deloc surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema clasică-triumful binelui asupra răului este îmbogățită de viziunea realistă a autorului.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol dificil- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră pericolul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic, cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte o nouă etapă existențială .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie pozitivistă a autorului.
Acțiunea se desfășoară conform schemei epice a basmului. Echilibrul inițial- ”Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se ferească de omul ” însemnat”- spân și roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a aducerii salăților din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul prietenilor-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional prin întoarcerea la discrepanța socială: ” Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Un alt element de structură relevant pentru text sunt instanțele comunicării narative. Naratorul omniscient stăpânește acțiunea și personajele, dar se abate de la obiectivitate prin comentarii, digresiuni, permanenta impresie de monolog teatral prin care joacă un rol în propria narațiune. Personajele sunt ipostaze umane, zugrăvite prin caracterizare directă și indirectă. Harap-Alb este caracterizat in mod direct, de catre narator, prin sintagma ,,fiul craiului”, intrucat nu are o identitate definita, urmand ca prin parcurgerea drumului initiatic sa-si facă un nume. El este caracterizat si in mod indirect, prin limbaj, fapte si comportament , relatia cu celelalte personaje si chiar prin intermediul numelui sau- slugă nobilă, pur din punct de vedere moral. Pentru cele cinci personaje fantastice, ”era tovaras, era partas la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Galeria personajelor pozitive ilustrează concepția exprimată cu tâlc : ” Tot omul are un dar și-un amar, și unde prisosește darul, nu se mai bagă de seamă amarul”, ca proiecție a concluziei experiențiale a autorului.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă prin ”Povestea lui Harap-Alb” ține nu de un optimism superficial, ci de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin acest basm cult, lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea.
Alte eseuri poți vedea aici http://literaturacopilariei.ro/bacalaureat-genul-epic/
Sau varianta simplificată http://literaturacopilariei.ro/eseuri-bac-2021-simplificate/