Relația  Harap-Alb- Spân- Povestea luiHarap-Alb

Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia în ”Povestea lui Harap-Alb”( ”Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de viață prin realismul abordării și prin atmosferă.

Spânul și Harap-Alb ilustrează relația protagonist-antagonist specifică basmului. Personajul principal eponim are un loc central în desfășurarea epică, Spânul evoluând din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea acestuia.

Ipostazele sociale  în care este prezentat Harap-Alb pot fi asimilate etapelor inițierii : fiu de crai, slugă, pețitor, împărat. Trecerea de la un statut social privilegiat la unul inferior este asociată în antiteză cu  îmbogățirea interioară, pentru ca în final valoarea celor două planuri-material spiritual  să coincidă ca dreaptă recompensă . Spânul este omul însemnat, care ar trebui evitat ,  al cărui statut social se schimbă fără a determina o  evoluție în plan interior.

Psihologic,  Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare. Deși se plânge de soarta sa, și-o asumă și perseverează în înfruntarea acesteia. El are psihologia omului care suferă pe nedrept, dar care încearcă să rezolve această situație cu mijloacele cinstei, curajului  și bunătății. Spânul este malițios,  șiret, complotist, ”răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de la început, dar care este tolerat în scop formativ: ”Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”

Harap Alb dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zise Sfanta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el reprezintă forțele binelui.  Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu malignitatea  (”Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).

  Un prim episod ilustrativ pentru relația între cele două personaje este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția.

Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.

– analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.

Acțiunea are ca element central evoluția relației între cele două personaje. Echilibrul inițial- ”Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân. Ajuns la curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a salăților din grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța socială: ”cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”

Harap-Albși Spânul  sunt caracterizați in mod direct, de catre narator, de catre celelalte personaje sau prin  autocaracterizare. La inceput, personajul principal este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” intrucat nu are o identitate definita, urmand ca prin parcurgerea drumului initiatic sa-si gaseasca un nume. Astfel, naratorul ii evidentiază lipsa de experienta si naivitatea- ,,boboc in felul său”.  Prin intermediul autocaracterizarii, fiul craiului marturisește Spânului: ,,din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata”. Batrana care il ajuta sa-si hotarasca si sa-si pregateasca plecarea i se adreseaza cu ,,luminate craisor”, fiind convinsa ca tanarul are un destin stralucit pe care trebuie sa-l implineasca.

În opozițe cu Spânul, fetele împaratului Verde ii recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-Alb, sluga lui, are o infatosare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos”. Naratorul notează  comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ”Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct: ”Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.

Totodata, cele două personaje sunt caracterizate in mod indirect.   Harap-Alb este în relația cu alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice, ”era tovaras, era partas la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.

Confruntarea între cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte.

Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele două personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va  reface constant organicitatea.