Câteva noţiuni generale despre literatură şi textul literar (- după Gheorghe Crăciun)

        „Opera literară este o expresie a autorului ei, o exteriorizare a eului”- H. Plett

Trăsăturile literaturii: limbaj emoţional, caracter fictiv, concentrarea mesajului asupra propriei sale naturi.

Literatura e  un spaţiu al culturii, al specificităţii şi autonomiei, al limbajului neinstrumentalizat, al valorilor artistice durabile, al artei cuvântului; cel mai mult ne interesează aspectul estetic: literatura ca artă a cuvântului, ca spaţiu al valorii estetice şi al limbajului epurat de funcţiile sale practice.

Literatura e un fapt de limbaj; ea există graţie materiei lingvistice care o constituie.  Paul Valéry considera limbajul “drept capodopera capodoperelor literare”.

Tudor Vianu, în studiul intitulat “Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului “, care deschide “Arta prozatorilor români”- “Cine vorbeşte, «comunică» şi «se comunică». O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi vreme «reflexiv» şi «tranzitiv» . Intenţia reflexivă se referă la caracterul afectiv, emoţional al limbajului, la ceea ce stilisticienii numesc conotaţie. Intenţia tranzitivă are în vedere caracterul instrumental, pragmatic, raţional al limbajului, adică dimensiunea sa denotativă. O altă observaţie pe care o putem face este aceea că limbajul are o dublă orientare: spre individualitatea ireductibilă, spre “eu” şi lumea lui interioară , şi spre generalitatea obiectivă, spre “noi” şi ceea ce oamenii au în comun”.

Literatura poate fi definită şi ca un obiect al trăirii estetice, al contemplaţiei dezinteresate şi al plăcerii. Este vorba de data aceasta despre efectul textului literar asupra cititorului. Literatura îi oferă cititorului sau spectatorului alte tipuri de trăire decât cele din viaţa practică, purificându-l-catharsis.

Literatura a fost definită şi ca o lume a ficţiunii, a invenţiei şi a imaginaţiei. În literatură nu avem de-a face, ca în realitate, cu adevărul sau falsificarea unor fapte. Lumea literaturii este imaginară, autonomă.

Wellek şi Warren-”Teoria literaturii”, cap. “Natura literaturii”, EPLU, 1967, pag. 50. 27 Cap. III- “ Există o diferenţă esenţială şi importantă între o relatare făcută într-un roman, fie chiar roman istoric, sau într-un roman de Balzac, care pare să ne dea «informaţii» despre întâmplări reale, şi aceleaşi informaţii conţinute într-o carte de istorie sau sociologie. Chiar şi în lirica subiectivă «eul» poetului este un «eu» fictiv, dramatic. Un personaj de roman se deosebeşte de o persoană din viaţa reală. El este făcut numai din propoziţiile care îl descriu, sau i-au fost puse în gură de către autor. El n-are trecut, n-are viitor şi uneori n-are nici o continuitate în viaţă”.

MIMESIS ŞI PHANTASIA. În legătură cu caraterul fictiv al lumii literaturii, două probleme şi concepte esenţiale trebuie aduse în discuţie: imitaţia (mimesis) şi fantezia (phantasia).  Primul concept, “mimesis”, a fost pentru prima dată folosit de Platon, care consideră că principiul creaţiei artistice constă în imitarea lumii fenomenale.

Contrar conceptului de “mimesis”, care presupune un contact foarte strâns între literatură şi realitate, conceptul de fantezie implică deviaţia de la real, invenţia unor imagini şi universuri rupte de lumea obişnuită. În scrierile lui Platon şi Aristotel, cuvântul phantasia înseamnă amestec de senzaţie şi de părere.

Atunci, ar trebui poate să remarcăm faptul că literatura ca univers al ficţiunii apare din două impulsuri contrare: imitaţia (mimesis, relalitate) şi imaginaţia (fantezia, ficţiunea). De la un univers care se doreşte o dublură a lumii reale (ca la scriitorii realişti) la spaţiile imaginare, care nu mai păstrează nici un contact cu realitatea exterioară (ca la suprarealişti), registrele ficţiunii se desfăşoară multiplu.

CONCLUZII:  Nu putem deci vorbi despre literatură în afara unei arte a cuvântului care înseamnă: selecţie a materialului, utilizarea celor mai îndreptăţite procedee, compoziţie, stil. Substanţa literară se face prezentă în experienţa estetică a actului de lectură. Ea provoacă în cititor afecte cathartice sau contemplative. Literatura e, pe de altă parte, un domeniu al expresiei personale, al dimensiunii reflexive a limbajului, al ficţiunii poetice. Literatura e lipsită de scop practic, ea alcătuieşte o lume a ficţiunii şi imaginaţiei dar referinţa ei este totuşi, realitatea. Litaratura e un spaţiu. în acelaşi timp autonom şi heteronom. Ea se concretizează în particularul operelor. Fiecare operă luată în parte constituie un univers de o mare complexitate, stratificat pe mai multe niveluri: gramatical, stilistic, compoziţional, tematic. Fiecare operă este o operă deschisă, permiţând mai multe interpretări, variabile şi acestea în funcţie de distanţa în timp sau perspectiva lecturii.

Rolul literaturii:

• Horaţiu scrie că poezia trebuie deopotrivă să încânte şi să instruiască (docere et delectare). O altă formulă care explică această poziţie paradoxală e prezentă în versurile: “Scopul şi-ajunge acel ce-mbină folos cu plăcere, / Deopotrivă- ncântând şi la fel instruind cititorul”.
• Romancierii realişti şi naturalişti sunt şi ei de acord cu faptul că arta, romanul în speţă, reprezintă cea mai complexă formă de cunoaştere a lumii. Emile Zola, de pildă, vede în romancierul naturalist un adevărat savant, promotor al unor metode ştiinţifice de investigare a naturii umane: “noi, romancierii, suntem la ora actuală analişti ai omului, în acţiunile lui individuale şi sociale. Noi continuăm, prin observaţiile şi experienţele noastre, strădania fiziologului(…). Într-un cuvânt, noi trebuie să operăm asupra caracterelor, asupra pasiunilor, asupra faptelor umane şi sociale(…)”42. Zola se consideră un romancier experimentator, un savant al observaţiei şi analizei, preocupat exclusiv de aflarea adevărului. Poziţia autorului francez este evident una platoniciană (arta ca mijloc de cunoaştere şi îndreptare morală). O vom reîntâlni şi la unii reprezentanţi ai modernismului din secolul nostru, însă într-o formulare mult mai ambiţioasă care acordă literaturii o funcţie ce-i aparţine în exclusivitate. În volumul Teze şi antiteze, (1936) Camil Petrescu defineşte arta ca “un formidabil mijloc de pătrundere şi obiectivare al sufletelor omeneşti, acolo unde ştiinţa nu poate ajunge, şi cu rezultate exprimate aşa cum ştiinţa nu le-ar putea exprima”.
• Un poet ca T.S. Eliot considera că poezia ne ajută să conştientizăm propria experienţă a vieţii: “Toată lumea e de acord, presupunem, asupra faptului că nici un poet bun, fie el mare sau nu, nu se mărgineşte să ne ofere doar plăcere: dacă nu ne-ar oferi decât plăcere, plăcerea aceasta nu ar fi de cea mai bună calitate. Dincolo de scopurile specifice ale feluritelor genuri de poezie, poezia comunică întotdeauna o experienţă nouă sau un nou fel de a înţelege existenţa curentă, ori dă expresie unei trăiri a noastre, care altfel ar rămâne mută, lărgindu-ne astfel conştiinţa şi rafinându-ne sensibilitatea”.
• Unii cercetători susţin opinia că marii romancieri şi dramaturgi ne pot învăţa despre natura umană mai mult decât psihologii. Cine i-a citit pe Shakespeare, Dostoievski, Balzac şi Proust, înţelege că afirmaţia e adevărată. Pentru că, spre deosebire de psihologie, literatura e o formă de cunoaştere în mişcare, prin reprezentare,îmbinând individualul cu tipicul.
• Esteticianul rus Viktor Şklovski consideră că viaţa cotidiană transformă percepţia umană într-o suită de acte stereotipe şi astfel noi nu mai vedem lucrurile, ci doar le recunoaştem. Literatura este aceea care ne ajută să vedem, să privim, să ne împrospătăm percepţia. Procedeul prin care literatura reuşeşte să ajungă la această receptare nemediată este insolitarea (detaşarea de obiect şi prezentarea lui ca şi cum ar fi vorba de altceva într-un limbaj el însuşi nou). Şklovski demonstrează importanţa acestui procedeu de-a lungul întregii istorii a romanului european.
•  În sprijinul teoreticianului rus vine poetul american Robert Frost: “În literatură este sarcina noastră să-i dăm omului lucrul care-l face să spună: «O, da, ştiu ce vrei să spui». Niciodată nu trebuie să le oferi cititorilor ceva ce ei ştiu, ci ceva ce ei ştiu şi nu au cuvinte să spună. Trebuie să fie ceva pe care ei să-l recunoască”. Importantă e, încă o dată, şi părerea lui T. S. Eliot: “Treaba poetului nu e de a căuta emoţii noi, ci de a le folosi pe cele obişnuite şi, făcând din ele poezie, de a exprima sentimente inexistente în sfera emoţiilor reale”.
• LITERATURA ŞI ADEVĂRUL. Problema funcţiei de cunoaştere a literaturii atinge implacabil, indiferent de contextul în care ea e formulată, problema adevărului în artă. Datele prezentate mai sus ne permit acum să facem observaţia că literatura nu este o formă de cunoaştere a adevărului conceptual, teoretic, verificabil, experimental. Adevărul artei e de natură intuitivă şi reprezentativă, el este comunicat nu prin judecăţi, ci prin imagini. Adevărul artei nu are o valoare practică imediată, ci una teoretică, morală, existenţială, antropologică. O definiţie în legătură cu această valoare ne oferă astăzi poetul american Archibald Mac Leish. El spune despre poezie că “este egală cu adevărul, nu adevărată”. Poezia e, prin urmare, veridică, echivalentă cu cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, aşa cum observau Wellek şi Warren în “Teoria literaturii”, literatura nu este doar o formă de cunoaştere, ci şi o formă de propagare a anumitor atitudini sau concepţii despre viaţă. Faptul este firesc dacă acceptăm că nu există scriitor care să nu aibă şi o viziune, mai mult sau mai puţin personală, asupra omului, societăţii, existenţei. Această viziune trece în operă şi de aici în conştiinţa cititorului. Să ne gândim numai la “Suferinţele tânărului Werther” de Goethe şi la sinuciderile pe care le-a provocat în epocă lectura cărţii în rândul naturilor mai sensibile.

Din cele spuse până acum rezultă că literatura are mai multe funcţii, variabile de la o epocă la alta. Dacă funcţia educativă şi instructivă a literaturii erau deosebit de preţuite în lumea antică şi cea medievală, în iluminism şi romantism, odată cu a doua jumătate a secolului XIX, literatura cunoaşte un proces de emancipare faţă de funcţiile prescrise din afară şi încearcă să se autonomizeze ca spaţiu. Funcţia de cunoaştere va deveni tot mai importantă pentru creator (e cazul marilor poeţi Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé sau al romancierilor moderni Proust, Virginia Woolf), dar asta în paralel cu o intensificare a interesului pentru efectele estetice ale textului. Ceea ce înseamnă o accentuare a elementelor din sfera plăcerii. În felul acesta, o bună parte din literatura modernă devine o literatură deloc uşor de înţeles şi acceptat, care-şi solicită foarte mult cititorul, dându-i acestuia, nu o dată, sentimentul unei dificultăţi insurmontabile. De aici rolul sporit pe care îl au critica literară şi interpretarea de text. Tot mai puţin sensibilă faţă de rolul ei educativ imediat, literatura se îndepărtează de cititor şi devine opacă, ermetică. Acesta este cazul modernismului. Postmodernismul, dimpotrivă, îl provoacă pe cititor să devină un coautor al textului, încearcă să-l smulgă din torpoarea lui contemplativă, transformându-l într-un partener activ de dialog. E şi aceasta o modalitate de a recâştiga ceva din vechea funcţie socială a Poeziei.

• Metaliteratura e o formă de reflecţie asupra literaturii, dar şi o modalitate de transformare a acesteia în însăşi substanţa scrisului. Metaliteratura e, aşadar, o literatură de gradul II.

MODALITĂŢI METALITERARE CURENTE: CITATUL ŞI MOTTO-UL.  Montaigne afirmă: “Nu       facem decât să ne glosăm reciproc, să ciugulim ici şi colo din alţii.”