Floare albastră

                                              de Mihai Eminescu

 

Ultimul mare romantic universal, Mihai Eminescu reprezintă, prin opera sa, un moment de transformare a literaturii române, înscriind-o în paradigma universalității.

Poezia ” Floare albastră”, specifică etapei de creație eminesciene de tinerețe, aparține romantismului prin temă, motive, amestec al genurilor și speciilor.

O primă trăsătură a romantismului în poezie este accentul pus pe sentiment, pe trăire subiectivă . Acesta reiese atât din intervențiile fetei, care identifică iubirea împlinită cu sursa fericirii : ” Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, cât și din atmosfera creată de limbaj. Se observă prezența exclamațiilor, a  interogațiilor,  a interjecțiilor, precum și folosirea cuvintelor cu încărcătură afectivă: ” Ah! Ea spuse adevărul”, ” Cine treabă are!”, ” Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, ” Ca un stâlp eu stam în lună!”. În opoziție cu raționalitatea, echilibrul și armonia clasice, poezia romantică acordă o importanță deosebită intensității trăirii .

O altă trăsătură a curentului romantic prezentă în text este prezentarea condiției omului de geniu . Abstras din realitatea comună într-o lume superioară a ideilor, eroul masculin este un contemplativ al domeniilor cunoașterii: ” piramidele”, ” câmpiile asire”, ” întunecata mare”. În opoziție cu firea comunicativă și deschisă a fetei , el se retrage în lumea sa și preferă  interiorizarea : ”Eu am râs, n-am zis nimica”. Condiția geniului  este una damnată, în final, la nefericire și singurătate.

Tema poemului este iubirea , desfășurată în cadrul ocrotitor al naturii, dublată de o meditație filozofică asupra lumii.

O imagine poetică în legătură cu tema poeziei este cea a scenariului de iubire imaginat de vocea feminină. Cadrul este paradisiac, natura este sălbatică și exuberantă,  amintind de fericirea primului cuplu uman: ” Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura.” Trecerea de la zi la noapte, de la spațiul deschis la intimitate sugerează creșterea pasiunii. Ritualul progresiv al gesturilor îndrăgostiților culminează cu sărutul și îmbrățișarea, urmate de întoarcerea în sat și despărțirea.

O idee poetică relevantă pentru textul poetic eminescian este concluzia sensului trist al existenței dat de pierderea iluziilor. Ultima strofă aparține unui alt plan temporal decât prima parte. După finalizarea experienței, vocea lirică masculină notează imposibilitatea permanenței fericirii.  Repetițiile au un ton trist și patetic : ” Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră, floare-albastră!”, iar ultimul vers contrazice prin adverbul ” totuși ” promisiunea idilică a începuturilor: ” Totuși este trist în lume…” Finalul este gnomic, sentențios.

Un element de compoziție semnificativ pentru textul poetic este prezența relațiilor de opoziție și de simetrie. Cele două voci au un număr egal de intervenții, dar oglindesc două moduri contradictorii de cunoaștere: abstractă și concretă, absolută și terestră. Simetria celor patru secvențe care conțin monologul fetei și reflecțiile vocii masculine este însoțită de o altă serie de opoziții: departe-aproape, realitate-vis, acum-atunci, locvacitate-laconism. Lirica rolurilor reliefează trăsăturile în antiteză ale celor două naturi.

Un alt element de compoziție semnificativ este specificul figurilor semantice. Limbajul este în general retoric, caracteristic poeziei eminesciene de tinerețe. În discursul feminin se folosește un registru familial, intim, în care predomină epitetul ornant și comparația : ” trestia cea lină”, ” bolta cea senină”, ”roșie ca mărul”. Vocea lirică masculină are accente grave, așa cum se observă din gradarea spre abstractizare a figurilor de stil ce însoțesc portretul fetei, de la epitet, la metaforă și simbol: ” mititica”, ” dulce minune”, „floare-albastră”.

Poemul ” Floare albastră” asociază iubirea cu tot ceea ce este omenesc și pieritor („fortuna labilis”), reprezentând un punct de germinare al marilor teme din etapa de maturitate a operei eminesciene.